Poveste de Ajun. Visul unei nopți de iarnă cu mama, tata, pisicile și un brad strâmb

Pe-atunci Crăciunul părea cumva magic. Întotdeauna împodobeam bradul în Ajun, când se lăsa seara. Era un întreg ritual, care reușea într-un fel sau altul să ne isterizeze pe toți. 

Tata aducea târâș bradul din balcon, acolo unde stătea legat de vreo săptămână, la răcoare, zicea el, să nu i se scuture acele. Aiurea!
Drumul de la balcon, care era la dormitorul dinspre stradă, și până în sufragerie (pe-atunci așa se chema livingul) se umplea de cetină, crenguțe rupte, praf și pământ, spre disperarea maica-mii, care abia ce ascunsese aspiratorul rusesc si gălăgios în cutie, după o muncă susținută de niște ore (zile) lumină.

Operațiunea ”suportul”

Dar bombănea și îl scotea iar, uruind în urma pașilor noștri și-apoi nu-l mai putea băga la loc, în dulapul de sub bibliotecă, pentru că taică-miu îi blocase accesul: declanșase deja operațiunea „suportul”, o chestiune care dura extrem de mult pentru răbdarea mea de copil și care se termina mai mereu cu înjurături și cu un brad strâmb.

Bietul tata! Era atât de neîndemânatic, încăpățânat și neîndemânatic, dar el se vedea ingenios, combina niște cuie lungi cu niște stinghiuțe subțiri, mai cioplea nițel cu satârul, fixa, echilibra, bradul se clătina în suportul de fier forjat cumpărat de la Obor, mai bătea un cui, ancora cu o sfoară, e strâmb, tui paștele mă-sii, exclama cu năduf în ajun de Crăciun.

Între timp, mergând în vârful picioarelor ca să nu-l enerveze și mai tare, mama aducea din debara cutiile, mirosind a praf și a Crăciunul trecut.

Scufița Roșie, Omul de Zăpadă și Domnul Pinguin

Eu îmi juram în fiecare an că o să mă fac odată și-odată mare și o să cumpăr niște globuri fabuloase, cum avea Cristina, aduse de taică-su din Rusia, mari si transparente și cu niște biluțe lucioase înăuntru și beteală o să cumpăr, de toate culorile și răsucită, ca să scap de fâșiile alea ponosite și de la an la an mai rupte. Și de luminițele urâte care, tot așa, de la un Crăciun la altul, erau din ce în ce mai puține, că se ardeau și tata nu știa să înlocuiască beculețul.

Ca să fiu pe de-a-ntregul sinceră, aveam totuși și niște globuri pe care le iubeam. Scufița Roșie, Omul de Zăpadă și Domnul Pinguin erau preferatele mele și aveam grijă de fiecare dată să le pun cât mai la vedere și cât mai sus, ca să le feresc de atacurile furibunde ale pisicilor, revoltate de obrăznicia monstrului hidos apărut de niciunde pe teritoriul lor .

Așa începea la noi Crăciunul. Într-un haos general.

Sufrageria era un câmp de luptă, victorios și mega-nervos tata dădea startul la împodobit fixând vârful (porcăria aia cădea și spărgea în fiecare an, iar mama cumpăra mereu altul, parcă din ce în ce mai urât), eu aduceam un scaun solid din bucătărie și respectam exasperată ordinea impusă, mai întâi instalația, pe urmă beteala și la final globurile, coboram de pe scaun după fiecare podoabă legata sănătos cu ața verde-închis ca să-mi evaluez opera. Resemnată, mama huruia cu aspiratorul rusesc, iar motanii se luptau să doboare clopoțeii – ăia îi enervau cel mai tare – și mâncau beteală pe care apoi o vomitau.

Pe urmă „aprindeam bradul” și ne păcăleam prostește unul pe altul să plecam din sufragerie, ca să poată să vină Moșul.

Povești și desene cu murături

Tata își termina treburile prin bucătărie, mirosurile de sarmale și de carne prăjită în untură, de cârnați cu usturoi se insinuau pe sub ușă ca o promisiune gustoasă pentru mâine.

Obosită, mama se culca devreme și, pe nesimțite, peste Ajun se așternea liniștea. Rămâneau clipind chior în noaptea de iarnă beculețele din bradul strâmb și legat cu sfori anti-pisici alpiniste. Pe urmă tata începea să sforăie și eu mă chinuiam să adorm, ca să se facă odată mâine și să pot sa mă laud pe la copiii din bloc cu darurile de la Moș.

Crăciunul era una dintre puținele zile când eram cu toții acasă, când ne trezeam târziu și mâncam împreună, la masa din bucătărie. Nu era vreun festin și nici nu-mi amintesc dacă mă încerca vreo bucurie aparte. Mai degrabă cred că-mi stătea gândul la păpușa primită în Ajun sau la ora când aveam voie cu copiii pe-afară, la zăpadă.

Înghițeam pe fugă, fără să simt gustul bunătăților și ignorând cu aroganta copilăriei desenele artistice făcute de mama cu murături pe salata de boeuf, voiam la joacă și nu înțelegeam, deloc nu înțelegeam de ce ochii blânzi ai tatălui meu deveneau deodată triști. Și de ce inventa tot felul de povești ca să mă mai țină pe loc. O clipă, un minut, o oră…

Hai, fata tatei, că o dată e Crăciunul…

Cutia cu amintiri

Dar Crăciunul chiar e cumva magic.

De-acum am crescut și pot să-mi cumpăr globurile și beteala pe care le visam, dar nu știu de ce, mi-e tot mai dor de Scufița Roșie, de Omul de Zăpadă și de Domnul Pinguin. Și nu știu cum se face că, de la o vreme, tot găsesc sub brad același dar de Crăciun: o cutie fermecată, plină cu amintiri. Și trăiesc acum bucuria refuzata atunci.

Zâmbesc când tata se apucă să cioplească bradul ca să-l îndese în suportul de la Obor.  Râd de-a binelea când înjură de Paștele mă-sii pomul de Crăciun.

Iau aspiratorul rusesc din mâinile obosite ale maică-mii și strâng eu acele de brad.

Spăl și pe unde au vomitat pisicile resturi de beteală.

Aprind luminițele din brad și mi se par feerice.

Nimeni nu se duce la culcare. Nu prea îmi mai pasă de Moșul ăla, păpușa blondă cu ochi de sticlă albastră nu mă interesează.

Nu mă mai grăbesc nici la joacă. Pe-afară n-am chef să ies, că e frig și-mi îngheață picioarele, iar cu sania nu mă mai dau, că mă cam dor șalele. Copiii din bloc au îmbătrânit și au prea multe griji pe cap.

În schimb, tată, aș sta tolănită pe canapea și aș asculta. Pe mama bombănind și pisicile torcând. Un radio în surdină în camera cealaltă. Aș asculta vântul, dar mai ales vocea ta. Și, tată, acum poți să-mi spui orice poveste și eu am s-o țin minte.
Tu ești Moș Crăciun, nu-i așa? Sau e mama? Nu cumva sunteți amândoi?

Eu așa cred.