Povestea fabricii Pionierul. Pe vremea comuniștilor, ”Pionierul” reprezentat cea mai mare platformă din București pentru producerea încălțămintei. 8.000 de suflete lucrau pentru export, dar produceau și celebrele game ROSTART și ROSPRINT, cele care țineau o veșnicie.
După 2010 aici mai existau 11 muncitori. Apoi spațiul a fost la închiriat, pe bucați. O zonă a devenit CLUBUL COLECTIV, unde s-a produs tragedia din octombrie 2015.
Pe la 1899, industriașul Nicola Prodanof punea bazele unei mici industrii a pielăriei în Tulcea. Afacerea începe să funcționeze și, la 1913, toate acareturile sunt mutate la București.
Așa apare ”Tăbăcăria Națională” și, mai apoi, fabrica ”Bourul”, intrate în vocabularul bucureștenilor prin ”Dâmbovița” și Talpa”.
Prodanof se stinge după ce o boală de ochi i-a măcinat corpul, dar urmașii săi continuă povestea. Până după Cel de-al Doilea Război Mondial, când comuniștii preiau puterea, însă păstrează afacerea.
Fabrica a fost dezvoltată puternic, astfel că în perimetrul aflat între celebrul Restaurant ”Budapesta” și Splaiul Independenței apăreau 135.000 de metri pătrați de platformă industrială, altfel spus celebra fabrică ”PIONIERUL”.
La nivelul anilor 1980, aici lucrau aproximativ 8.000 de suflete, cea mai mare zonă de profil din țară. Se lucra mult la export (LOTTO producea aici, printre altele), dar apăreau și celebrele mărci de pantofi de sport ROSPRINT și ROSTRAT, cele despre care se spunea că „pot fi purtate o veșnicie.”
Generații întregi de copii s-au încaltat de la Pionierul sau de la Dambovita. Acolo era un magazin de desfacere unde se formau cozi interminabile pentru o pereche de adidași românești.
Până să intre pompierii în Colectiv, fabrica de încalţăminte „Pionierul” s-a stins, încet, sub ochii celor care au condus-o. Înainte de 1970, aici se făceau pantofi, pâslari şi galoşi pentru piaţa internă. Contractul cu Adidas, semnat în anii ’80, a transformat-o în cel mai mare exportator de încălţăminte de sport al României.
„Primii ani de după Revoluţie aduc la „Pionierul” semnele declinului şi apoi pe cele ale unei morţi sigure.
S-a ajuns la 2.000 de oameni, s-au încercat niște contracte cu distribuitori, puternici, din Vest. Unul dintre noștenitori, Nicoale Prodanof, un româno-brazilian, s-a judecat peste două decenii cu statul pentru restituiri.
Fabrica rezistă până în anii 2000, dar din 2007 nu mai rămâne în urmă decât o afacere imobiliară cu terenuri râvnite de orice dezvoltator imobiliar.