“În ţară învăţase cu M. Jora şi cu Florica Muzicescu, acea desăvârşită maestră care a călăuzit şi alte talente de primul rang. La Paris, între maeştrii ce contribuiră la formarea lui Dinu Lipatti e suficient să fie amintiţi Alfred Cortot şi Paul Dukas. Acesta din urmă, în 1934, după un singur trimestru de studiu, îi acordă pentru cursul de compoziţie aprecierea următoare:
„Foarte strălucit înzestrat. Nu-i mai trebuie decât să producă, pentru a dobândi prin experienţa sa personală deplina posesiune a unui talent aproape format”.
În luna iunie 1935, la examenul cursului de interpretare pianistică al lui Alfred Cortot, acesta îl prezintă publicului „nu ca pe un elev, ci ca pe un tânăr maestro”.
Consacrarea cu propria Sonatină
În iunie 1936, când Dinu avea numai 19 ani, direcţiunea Școlii normale din Paris îl învită să facă parte din juriul pentru examenul de pian, pentru diploma de execuţie.
Consacrarea ca muzician creator are loc la 7 noiembrie al aceluiaşi an, la Ateneul din Bucureşti, când Dinu Lipatti cânta „Sonatina” sa proprie pentru pian şi vioară împreună cu George Enescu. Era o confirmare manifestă în faţa publicului românesc, o apreciere pe care Enescu i-o acorda lui Lipatti.
A urmat o lungă serie de concerte în străinătate, date de Filarmonica din Bucureşti (cu George Georgescu ca dirijor) în care „Concertino în stil classic” al tânărului luceafăr, executat de el însuşi, a repurtat peste tot strălucite succese”.
Sume uriașe de bani de la prieteni
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, muzicianul a revenit la București, unde a lucrat alături de George Enescu, în 1943 a plecat în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, și ea o fostă elevă a profesoarei Florica Musicescu, apoi cei doi au decis să se stabilească în Elveția.
Lipatti a devenit profesor de pian la Conservatorul din Geneva și a oferit în continuare concerte care aveau un succes uriaș. În 1947, în timp ce se pregătea pentru un turneu în America, medicii au descoperit că tânărul pianist suferă de leucemie.
De curând se descoperise cortizonul, despre care se credea că este un tratament revoluționar pentru cumplita boală, dar preparatul era extrem de scump.
Prietenii lui Dinu, muzicienii Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch, au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului, a urmat o ameliorare aparentă, dar starea de sănătate a lui Dinu Lipatti a continuat să se înrăutățească.
Pe 16 septembrie 1950, deși era slăbit fizic, pianistul a participat la un concert în Franța, însă a început să se simtă rău chiar în timpul evenimentului și a fost nevoit să facă o pauză lungă, timp în care publicul nu s-a clintit din sală. Apoi a reintrat pe scenă, s-a așezat la pian și a continuat să cânte.
Avea doar 33 de ani…
În septembrie 1950, mama pianistului, Ana Lipatti, a reușit să ajungă în Elveția pentru a-i fi alături în ultimele luni de viață.
Forma rară de leucemie de care suferea (Limfom Hodgkin) nu avea, de fapt, niciun fel de tratament, toate încercările medicilor, inclusiv radioterapia, fiind lipsite de efect, iar după două luni și jumătate, pe 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti a murit la Geneva.
Avea doar 33 de ani.
