Povestea Uniunii Europene. Când a fost înființată și de ce

Povestea Uniunii Europene începe ca proces de cooperare şi integrare, în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda).

După mai bine de 70 de ani şi şase valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria), Croația în 2013, Uniunea Europeană are acum 28 state membre.

Scopul acestui proces de primire de noi membri constă în extinderea paşnică a zonei de stabilitate şi prosperitate către noi membri.

Povestea Uniunii Europene. Primul pas, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

În 1950, naţiunile Europei făceau încă eforturi pentru a înlătura consecinţele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial, care încetase cu 5 ani în urmă.

Ţările Europei erau determinate să caute modalităţi de a evita un alt război. Au ajuns la concluzia că prin punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel (conform Declaraţiei), un eventual război între Franţa şi Germania, rivali istorici, „ar fi nu numai de neconceput, ci şi imposibil din punct de vedere material”.

De bună seamă, reunirea intereselor economice a contribuit la creşterea standardelor de viaţă şi la crearea unei Europe mai unite. Posibilitatea de a adera la CECO le-a fost oferită şi altor ţări.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, înființată în 1951, este primul pas către asigurarea unei păci durabile.

Pornind de la succesul Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, cele 6 țări fondatoare își extind cooperarea la alte sectoare economice.

Această decizie este oficializată prin semnarea a două tratate de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom).

Organismele iau ființă la 1 ianuarie 1958.

Primul președinte UE și Tratatul de la Maastricht

Prima reuniune a Adunării parlamentare europene, precursoare a Parlamentului European de astăzi, are loc la Strasbourg, Franța, Robert Schuman fiind ales președinte.

Ea înlocuiește Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și își schimbă denumirea în Parlamentul European pe data de 30 martie 1962.

Anul 1992 reprezinta un moment marcant pentru constructia europeana. Trebuie, insa, mentionat, mai intai, ca numarul membrilor din Comunitatile Europene se marise in urma a trei valuri de aderare: 1973 – Danemarca, Irlanda si Regatul Unit; 1981 – Grecia; 1986 – Spania
si Portugalia.

La 7 februarie 1992, Europa celor Doisprezece semneaza la Maastricht Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), care pune bazele Uniunii Europene, asa cum este ea organizata astazi. Pentru prima data, cooperarea europeana, pana atunci strict economica, se extinde si pe
plan politic.

Statele europene intra intr-o noua faza a unificarii, creand o noua structura, cu o noua denumire (“Uniunea Europeana”) si cu o organizare bazata pe existenta a trei piloni de importanta inegala.

Cei trei ”piloni”

Primul pilon este constituit din Comunitatile europene (in prezent doar doua – CE si EURATOM, deoarece Tratatul CECO a fost in vigoare pe o durata de 50 de ani, durata care a expirat in 2002).

In centrul acestui pilon, cel mai important rol il are fosta Comunitate Economica Europeana (CEE), redenumita prin Tratatul de la Maastricht “Comunitatea Europeana”. Aceasta schimbare terminologica nu a fost întamplatoare, ea fiind in realitate expresia vointei semnatarilor TUE de a extinde competentele comunitare si la domenii noneconomice. Specific acestui pilon este structura de conducere a Comunitatilor europene, modul de luare a deciziilor cu totul inedit in dreptul international.

Astfel, Comunitatile (din cadrul primului pilon al Uniunii Europene) constituie un exemplu unic de organizatie supranationala,
adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la statele membre la Comunitati.

Cel de-al doilea pilon acopera dispozitiile referitoare la politica externa si de securitateco muna (PESC) a Uniunii Europene. Aceasta politica este definita si pusa in aplicare de catre Uniune si statele membre si marcheaza ridicarea cooperarii politice dintre statele membre la
nivel de politica comuna si, in consecinta, includerea ei intr-un cadru institutional specific.

Al treilea pilon organizeaza cooperarea statelor UE in domeniile justitiei si afacerilor interne, cooperare care, pana la acel moment, se desfasura pe baza de acorduri internationale ocazionale (un astfel de exemplu il constituie Acordul Schengen, semnat in 1995).

Aceasta cooperare intarita este consecinta directa a stabilirii in cadrul UE al unui spatiu european fara frontiere interioare. Aspectele acoperite de cel de-al treilea pilon sunt politica de azil, politica de imigrare, politica de trecere si control al frontierelor, problemele legate de
criminalitatea transfrontaliera (dependenta de droguri, terorismul, frauda), precum si cooperarea judiciara in chestiuni civile si penale si in domeniul vamal.

Valurile de aderare

In anul 1995, un nou val de aderare creeaza Europa celor Cincisprezece, o data cu integrarea Austriei, Finlandei si Suediei.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si Tratatul de la Nisa, din 26 februarie 2001 consolideaza cei trei piloni ai Uniunii Europene si deschid calea spre o noua perioada de largire a Uniunii.

Astfel, cel de-al cincilea val de aderare va aduce in Uniune 12 noi state. In 2004, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria, au devenit state membre ale UE, in timp ce Romania si Bulgaria au aderat la 1 ianuarie 2007. În 2013, și Croația a devenit membra UE.

Turcia și Macedonia sunt tari candidate cu care se derulează negocierile de aderare .

Au fost fixate și obiectivele organizației:

• promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);
• să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);
• să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);
• să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);
  să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare