Arhiva Națională a României a publicat o scrisoare care oferă o imagine rară asupra eforturilor diplomatice depuse de statul român după Primul Război Mondial pentru a-și consolida poziția pe scena internațională.

Documentul, semnat de scriitoarea și diplomata Elena Văcărescu și adresat ministrului de Externe Take Ionescu în vara anului 1921, dezvăluie preocupările României într-o Europă aflată încă într-un proces de reașezare politică și diplomatică.

Documente secrete din Arhiva Națională

În vara anului 1921, situația politică din Europa era încă volatilă, deși Conferința de Pace care reglementa noua configurație a statelor europene după Primul Război Mondial se încheiase. Societatea Națiunilor, cu sediul la Geneva, era locul oficial în care statele încercau să își apere interesele prin intermediul negocierilor. Dar, în sezonul de vară toridă europeană, negocierile continuau, neoficial, prin stațiunile balneare frecventate de oamenii politici: la Karlsbad, la Aix-les-Bains și în alte locuri de vilegiatură.

În Franța, guvernul de stânga condus de Aristide Briand susținea o politică de alianță cu Polonia și încuraja realizarea Micii Antante a statelor balcanice. În Statele Unite ale Americii se pregătea o conferință a dezarmării. În Ungaria avusese loc, de Paști, o încercare a lui Carol de Habsburg de a reveni pe tron, iar aventura se va mai repeta o dată, în toamnă. După un război civil violent, în Irlanda tocmai se încheiase un armistițiu și țara fusese divizată în Irlanda de Nord, britanică, și Irlanda de Sud, independentă.

Aflată la Paris (Rue de Mouchy, Versailles), Elena Văcărescu îi adresa la 19 iulie 1921 o scrisoare lui Take Ionescu, ministrul Afacerilor Străine de la București, în care îl punea la curent cu situația politică internațională, cu activitatea ei la Societatea Națiunilor, cu performanțele personalului Biroului Român de Presă de la Geneva, cu necesitatea susținerii unei propagande românești în Occident, cu diversele evenimente în care erau implicați oamenii politici francezi, englezi, italieni etc., care puteau influența deciziile care priveau și chestiuni românești.

Mulțumită contribuției sale la susținerea intereselor României, prin Decretul Regal nr. 3688 (24 iulie 1921), Elena Văcărescu a fost numită secretar la Liga Națiunilor din Geneva.

Cum se negocia viitorul României în culisele Europei

19 iulie 1921. Scrisoarea confidențială a Elenei Văcărescu către Take Ionescu, publicată de Arhivele Naționale.

”Stimate prieten [Take Ionescu],

Permiteți-mi, în primul rând, să vă felicit pentru discursul strălucit, pe care cu atâta admirație l-am terminat de citit și care, asemenea soarelui, luminează atât vârful, cât și zonele de umbră ale unor probleme a căror importanță, din păcate, la noi este prea departe de a fi înțeleasă, erorile unui naționalism prea accentuat trăgându-ne în jos și încercând să înghită tot ceea ce, în afară de granițe, ține de viața noastră națională – îndrăznesc să spun, atât, prin intransigența oarbă a unora, cât și prin cea clarvăzătoare a celorlalți –, dar, încă o dată, nu se știe, iar gloria dumneavoastră constă tocmai în a reuși să faceți înțeles, prin haosul de idei false implantate sub acoperirea unor sentimente foarte naturale și foarte frumoase.

De acum înainte, nu mă voi mai plânge niciodată de rezultatul acestei orbiri, voluntare sau nu. Exemplu, apostrofarea pe care ați primit-o pentru bunăvoința dumneavoastră față de munca mea, care, în fond, la noi nu este cunoscută, ca și activitatea și amploarea ei de-a lungul acestor cinci ani în care am continuat-o neobosit. Am aflat că Titulică [N. Titulescu] m-a apărat cu vehemența și bucuria sa obișnuită și îi voi mulțumi în curând, după cum și eu vă laud neîncetat pentru că ați sesizat cu atâta exactitate grija și preocuparea perpetuă pe care mi le inspiră interesele, atât de dragi inimii noastre, ale României.

Împotriva opiniei negative pe care ar putea-o avea obscurul meu critic cu privire la acțiunea atât a poeților, cât și a mea, aș putea-o invoca pe aceea a întregii Europe și, mai bine încă, pe a dumneavoastră, care valorează la fel de mult, dar să trecem peste asta, pentru că am un raport destul de lung a vă prezenta.
Domnule ministru, am onoarea…

Rolul lui Berthelot

Nu voi reveni decât în treacăt asupra încercării, din fericire până acum fără succes, de a-l destabiliza pe [Philippe] Berthelot, urât de Pál [Teleki] și de nenumărații austrofili și maghiarofili care, în urma atitudinii sale în timpul afacerii Carol [de Habsburg] și de atunci încoace, i-au jurat pieirea; însă [Aristide] Briand și, în fond, întreaga politică franceză actuală, nu se pot lipsi de el. Poate că a comis o imprudență, dar, în orice caz, cred că este salvat, iar aceasta este și părerea lui [Lelio] Bonin Longare, care consideră că atât interesele ale Italiei, cât și ale Micii Înțelegeri, ar fi grav prejudiciate de dispariția lui Berthelot.

Mă deplasez la Paris la fiecare două zile pentru a-mi îndeplini îndatoririle curente și pentru a mă întâlni cu persoane capabile să-mi ofere informații, iar în restul timpului lucrez aici, în liniște, dar, din păcate, ajung și aici. Cu toate acestea, micuța casă având o grădină minusculă, aceasta are totuși un aer de stațiune și ne oferă puțin aer curat. În ultimele zile, la Paris, era să murim de căldură.

Am vorbit mult despre dumneavoastră cu [Pietro Tomasi] della Torretta, pe care am avut norocul să-l văd îndelung cu ocazia trecerii sale prin Paris, și am constatat că sentimentele sale față de Take al nostru sunt de admirație și încredere și că este un susținător al Micii Antante. Veți observa, de altfel, că, în ciuda tuturor acestor lucruri, sunt în continuare informată că admiratorul roman al lui Adine [Ionescu] vine la Paris.

Scopul vizitei la Washington

Chestiunea despre care v-am vorbit în legătură cu America stă la baza invitației la Washington care face atâta vâlvă și al cărei adevărat scop aproape nimeni nu-l cunoaște, această chestiune a dezarmării fiind doar un pretext. Dacă nu ați fi avut bunătatea să-mi apreciați uneori umilele mele opinii, nu mi-aș permite să vă ofer un sfat, dar, întrucât mi-ați dat această ocazie, îmi permit să vă recomand, pentru această conferință la care, fără îndoială, vom găsi o modalitate de a participa, trimiterea la Washington – care devine din ce în ce mai mult centrul lumii politice – a unui om de prim rang, cu excepția cazului în care – și ar fi minunat – ați veni chiar dumneavoastră. În orice caz, nu lăsați totul în mâinile lui Beyzadea [Anton Bibescu].

Imaginați-vă că nimeni nu a reușit să descifreze telegrama pe care mi-ați trimis-o și mă înfurie faptul că nu-i cunosc conținutul. Cred că Berthelot a renunțat la călătoria sa în România. Soția sa vine să ne viziteze în aceste zile și voi afla mai multe despre acest subiect. Știu că, în urma unor informații culese de Lloyd George în timpul șederii domnului B. la Londra, acesta nu-l va mai lăsa să intre în Anglia. Este adevărat? Încercați să aflați, pentru că acest lucru prezintă un interes deosebit, mai ales având în vedere vizita sa la [Miklós] Horthy și toate intrigile sale trecute și viitoare în favoarea lui Carol [de Habsburg].

Raportul pe care vi l-a transmis Biroul de Presă este în acord cu multe din informațiile pe care le-am primit pe cale personală. Apreciez că cel puțin o parte din el ar trebui adus la cunoștința suveranilor noștri, pentru a-i feri de anumite contacte în străinătate împotriva cărora nimeni nu îi avertizează.

Reproșuri la adresa Reginei

Așadar, regret – și mulți alături de mine – că Regina a permis publicarea unor texte ale sale în „Revue de Paris”, organul prin excelență al cauzei Habsburgilor.

Dar cum ar fi putut Regina să știe acest lucru? Mă bucur că legea agrară a fost adoptată și că țăranii noștri sunt proprietarii pământului pe care l-au apărat cu succes și pe care, din păcate, s-ar putea să fim nevoiți să le cerem să-l apere din nou, deși, în această privință, pesimismul meu începe să se estompeze; domnul Willoughby Dickinson, despre care am fost nevoită să vă relatez, este un prieten personal al lui [Albert] Apponyi și orbit în ceea ce-i privește pe unguri.

Așa cum ați explicat atât de bine, ei își îndreaptă protestele și speranțele spre persecuția religioasă, [Edouard] Herriot a văzut, în mâinile lui [Émile] Wetterlé – el însuși oarecum atras de această cauză greșită –, o scrisoare a unui preot catolic din Transilvania care se plângea de maltratarea lor de către români; la fel, lady [Dorothy] Gladstone mi-a arătat un memorandum al preoților calviniști, pe care doar eforturile mele la Geneva au împiedicat to be rendered public. [Alexandru] Vaida a făcut o remarcă judicioasă, întrebând despre sumele pe care le cheltuiesc maghiarii pentru propagandă, deoarece acestea sunt imense, iar eu consider derizorie suma de șase milioane de care dispuneți pentru un semestru și care, în franci, înseamnă nimic, nimic. [Nicolae] Iorga vă va susține în această privință și, în a doua parte a anului, veți putea obține ceva mai substanțial în materie de subvenții de acest gen.

Rugăminte pentru Take Ionescu

Dacă ați ști cât efort se depune în acest sens, atât din partea celor învinși, care tind să nu rămână așa, cât și din partea celor învingători, care, la rândul lor, se tem de această soartă. Și totuși trebuie să vă rog, în ceea ce privește revistele și ziarele de care dispun în prezent maghiarii – deoarece aceștia beneficiază de sprijin din partea Revue des Deux Mondes și, a lor în întregime, Revue de Paris –, să acordați douăzeci de mii pe an pentru Revue de France, condusă de Marcel Prévost, pentru care Iorga solicitase deja o sumă și care servește deja drept sprijin pentru aliații noștri ceho-slovaci și care ar publica tot ce ne-am dori, de fapt, articole și le-ar pune să fie scrise de mari scriitori de aici.

În continuare, voi urmări îndeaproape această chestiune. Pentru aceasta trebuie să aveți încredere în mine și cred că, în acest fel, vom fi mai bine apărați și înțeleși decât prin intermediul ziarelor cotidiene despre care se știe că sunt vândute sau zu haben, în timp ce Revue de France, la rândul ei, este, prin definiție, împotriva politicii adversarilor noștri, iar Marcel Prévost bine plasat și ascultat la Academie, ca să nu mai vorbim de directorul [Joseph] Bédier și de [Raymond] Récouly, colaboratorul lor în materie de politică externă, care ar avea, de asemenea, mână liberă în ceea ce ne privește.

O, miracol! Elise Brătianu a semnat cu numele ei, cu toate literele, admirabilul mesaj pe care doamnele române mi l-au trimis cu ocazia decernării Legiunii de Onoare. Între noi fie vorba, ce progrese! Nu-mi venea să-mi cred ochilor.
Aici nu se vorbește deloc despre vizita suveranilor noștri, iar acest lucru este mai bine din toate punctele de vedere; Lloyd George este pe cale să efectueze o schimbare radicală care îl va plasa în mod stabil pe un vârf pe care, desigur, nu ne-am fi gândit să-l căutăm. El devine singurul bastion al trecutului Angliei, un duckes man, a great great Tory, urmând astfel tradiția multora dintre marii săi predecesori care, pentru a salva nava de la prova, s-au repezit la pupa.

Cred că, vorbind despre prezența lui [István] Rakovszky în fruntea unei delegații care ne stă în față și despre lucrurile nemaiauzite la care suntem spectatori uluiți, v-ați gândit la [Éamon] De Valera – de la Lincoln’s Gaol la Downing Street – și asta într-un timp atât de scurt. Alte surprize ne pândesc, dar în sens invers, cred – fiind necesar un viraj brusc spre dreapta – regret puțin să aflu că nu veți putea merge la Karlsbad.

În așteptarea veștilor de la Paris

Atât sănătatea dumneavoastră, cât și cea a afacerilor noastre o cer, deoarece acolo se vor reuni, ca prin întâmplare, susținătorii lui Carol [de Habsburg], cel care face gafe; N. Ghica Comănești a dus o campanie anti-română intensă aici, în lumea afacerilor, l-a lăudat pe [Alexandru] Marghiloman și a adunat cu lopata francezi maghiarofili pentru a-i aduce la noi și să-i depună în băncile sale cu fonduri germane, dar nu le place deloc franțezilor când le spui adevărul și mai ales când descoperă că, sub pretextul sentimentelor monarhiste și al politicii maghiare, sunt conduși direct spre a deveni instrumente ale minunatei diplomații germane, care nu mai urmărește decât să-i răpească Franței simpatia de care se bucură atât la noi, cât și împrejurul nostru.

Sper din tot sufletul să veniți de la Aix-les-Bains la Paris. Este absolut necesar să vă întâlniți cu [Aristide] Briand, vă spun serios de tot. Tot ce veți dori în această privință veți obține și prin intermediul lui Herriot, care nu vede nimic și pe nimeni mai presus de dumneavoastră și care, în calitate de șef al unui grup important din Cameră, ține ministerul în mâinile sale. Lui îi datorăm frumosul răspuns dat zilele trecute de prim-ministru cu ocazia ratificării Tratatului de la Trianon.

Tânărul [Mihail] Eliesco de la Biroul de presă este cu adevărat foarte bine pregătit, de-ți taie respirația. Va fi, este deja cineva; [Rudolf] Uhronowsky se descurcă, de asemenea, de minune, iar [Noti] Constantinidi este excelent pentru informații; ziarul lui Cincinat [Pavelescu] ne prestează servicii și a avut un succes incredibil: familia Stoïcesc a venit să ne vadă aici alaltăieri. Vor merge să vă întâlnească la Aix-les-Bains. Îmi pare rău că Zoe [Văcărescu] pleacă. O îmbrățișez din toată inima pe draga Adine.

[Elefterios] Venizelos se căsătorește cu o tânără grecoaică încântătoare, dar puțin mai matură. Are, cred, patruzeci și cinci de ani, o avere considerabilă și locuiește la Londra, unde sora ei este căsătorită cu un englez, sir Arthur Crossfield. La un salon, zilele trecute, în fața multor oameni, doamna [Germaine Sarah] Louis Dreyfus, în ciuda privirilor severe și a semnelor furioase ale soțului ei, l-a numit pe bietul Ionel Brăt[ianu] prost și retrograd; acest lucru seamănă foarte mult cu anumite remarci ale lui [Nikola] Pašić și m-a amuzat foarte mult, mai ales având în vedere mimica conjugală.

[Raymond] Poincaré a fost extrem de dur cu Berthelot și Barthou; în fond, ar vrea să-l vadă căzut, pentru că odată cu el ar pleca și Briand. Dar cred că a trecut momentul în care venirea la putere a lui Poincaré părea cuvenită, iar [Louis] Barthou va rămâne încă o vreme simplu ministru al războiului. L-am văzut îndelung zilele trecute, când ne-am plimbat împreună.

Mi-a transmis salutări afectuoase pentru voi doi. O mie de salutări prietenoase și la revedere, ne vedem curând, nu-i așa? Sper din tot sufletul.

Elena Văcărescu”

Litoralul românesc a avut de-a lungul timpului numeroase încercări de a se dezvolta și de a se poziționa ca o destinație turistică de referință, însă aceste eforturi au fost întrerupte sau subestimate. Proiectul „Experimentul Litoral” și simbolurile precum Cazinoul din Constanța reflectă dorința României de a rivaliza cu celebrele riviere europene.

Acum un secol, litoralul românesc era cunoscut drept „Coasta de Argint”, denumire dată pentru plajele sale cu nisip fin și liniștite. Termenul a fost asociat cu pasiunea intelectualilor, pictorilor și Reginei Maria pentru Balcic, un oraș care pe atunci se afla pe teritoriul administrativ al României, scrie Europa Liberă.

După Revoluție, litoralul românesc nu a reușit să-și construiască o identitate clară, iar denumirea „Coasta de Argint” a fost preluată ulterior de autorități și investitori din Portugalia pentru o zonă de pe coasta Atlanticului.

„Experimentul Litoral” a fost un program politic comunist implementat pentru dezvoltarea turismului de masă pe litoralul românesc, cu scopul de a crea o alternativă socialistă la rivierele celebre din Franța, Spania și Italia, arată Historia.

Institutul Cultural Român menționează că acest proiect nu a fost o inovație a regimului comunist, ci o continuare a dezvoltării rivierei Mării Negre începută înainte de Primul Război Mondial și susținută în perioada interbelică.

Planul de sistematizare a litoralului Mării Negre

În 1953, litoralul Mării Negre era compus din colonii de pescari, mici porturi și stațiuni balneare. A fost elaborat un plan de sistematizare pe 15 ani, împărțit în două zone principale: sud de Constanța, dedicată tratamentului balnear și odihnei, și nord de Constanța, orientată spre recreere și sport, cu stațiunea Mamaia ca punct central.

Planul prevedea unificarea localităților, construirea de clădiri cu regim redus de înălțime, tabere pentru copii, porturi mici și faleze de promenadă, însoțite de spații verzi și facilități moderne.

Inspirarea și dezvoltarea turismului de masă

Strategia s-a bazat pe conceptul britanic de „leisure” și a urmărit tranziția de la turismul individual la turismul de masă în România. După 1956, turismul a devenit o activitate susținută politic, cu accent pe crearea „salbelor de stațiuni balneo-climaterice”.

Litoralul Mării Negre a fost considerat un teren experimental, beneficiind de excepții de la legile economice și sociale ale vremii pentru a susține dezvoltarea rapidă.

Implicarea tinerilor arhitecți și ingineri

Proiectul a fost încredințat unor arhitecți și ingineri tineri, proaspăt absolvenți, familiarizați cu arhitectura internațională. Aceștia au fost coordonați de un lider în vârstă de 35 de ani, iar contribuția lor a adus inovații formale, funcționale și tehnice importante.

Stațiunea Mamaia și extinderea litoralului turistic

Dezvoltarea a început cu Mamaia, o stațiune-parc de 70 hectare, dotată cu unul dintre cele mai mari ansambluri hoteliere din Europa anilor ’60, cu o capacitate de circa 10.000 de locuri. Mamaia a devenit un model pentru turismul de masă în România, influențând arhitectura și urbanismul național până la sfârșitul anilor ’70.

Între 1967 și 1973, au fost construite alte șase stațiuni pe o distanță de aproximativ 18 km, fiecare cu caracter distinct: Olimp, Neptun, Jupiter, Venus, Saturn și Cap Aurora, alături de stațiunea Costinești, destinată în special tineretului.

Întreruperea proiectului după cutremurul din 1977

Proiectul „Experimentul Litoral” a fost întrerupt în urma cutremurului devastator din 1977. Resursele financiare și atenția autorităților s-au concentrat ulterior pe reconstrucția Bucureștiului și pe realizarea proiectului Casa Poporului.

Istoria și identitatea litoralului românesc

Termenii „Coasta de Azur” și „Coasta de Argint” au apărut în a doua jumătate a secolului XIX pentru a descrie litoralul francez, respectiv pe cel românesc. Denumirea „Coasta de Argint” a fost o replică la „Coasta de Azur” și a fost popularizată în perioada interbelică prin Universitatea liberă de vară „Coasta de Argint”, înființată de profesorul Octavian Moșescu.

Universitatea de vară funcționa ca un club social estival la Balcic, unde artiști și intelectuali promovau frumusețea litoralului Mării Negre.

Un simbol important al dorinței de a crea un litoral de nivel european este Cazinoul din Constanța, construit între 1904 și 1910, inspirat de cazinourile europene, în special cel din Nisa. Clădirea a fost un punct de atracție atât în perioada interbelică, cât și în timpul comunismului.

Cazinoul a fost o investiție majoră, costând 1,3 milioane lei și fiind inaugurat în august 1910 de principele Ferdinand. Destinația sa principală a fost găzduirea jocurilor de noroc, iar faima sa s-a răspândit rapid în Europa.

România a început să se intereseze de tehnologia nucleară în anul 1967, conform unor cercetători. În anii 1980, în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu, țara a derulat un program secret destinat dezvoltării armelor nucleare, încălcând astfel angajamentele asumate prin Tratatul de neproliferare a armelor nucleare din 1970.

Acest program a fost întrerupt după Revoluția din 1989. În prezent, România nu deține arme de distrugere în masă și utilizează energia nucleară exclusiv în scopuri civile.

Programul nuclear al României a fost inițiat în 1949

Programul nuclear al României a fost inițiat în 1949, în perioada Republicii Populare Române, cu un accent pe cercetarea izotopilor radioactivi pentru aplicații în medicină și industrie. În 1978, a fost demarat un program militar în colaborare cu proiectarea primei centrale nucleare, desfășurat la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele, sub supravegherea strictă a Securității.

Conform declarațiilor lui Mihai Bălănescu, fost director al institutului, programul avea trei ramuri principale: dezvoltarea armelor nucleare, rachete cu rază medie de acțiune și arme chimice și biologice.

Dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978 a fost legată, potrivit unor surse, de ordinul lui Ceaușescu de a obține tehnologia unui element esențial pentru armele nucleare. În anii 1980, România dispunea de aproximativ 26 kg de plutoniu provenit de la reactorul din Măgurele, cantitate suficientă pentru fabricarea a șase bombe nucleare, fiecare necesitând circa 4 kg de plutoniu.

Tot în 1978, România a achiziționat sisteme de rachete R-17 Elbrus (Scud-B) pentru a înlocui vechile R-11 Zemlya (Scud-A). Aceste rachete erau dotate cu focoase convenționale, conform tratatelor încheiate cu Uniunea Sovietică, care limitau folosirea focoaselor nucleare la situații de război. Alte rachete balistice tactice aflate în serviciu au fost 2K6 Luna, cumpărată în 1962, și 9K52 Luna-M, achiziționată în 1982. Aceste sisteme au fost retrase până în anul 1998.

În iulie 1989, ministrul ungar de externe Gyula Horn a acuzat România de reprezentarea unei amenințări militare pentru Ungaria, prin programele sale nucleare și de rachete cu rază medie de acțiune. Oficialul maghiar a susținut că înalți reprezentanți români au afirmat capacitatea țării de a construi astfel de arme, acuzații negate de guvernul român.

Unii cercetători au considerat că România urmărea dezvoltarea tehnologiei nucleare cu scop defensiv, pentru a putea construi o armă nucleară în caz de necesitate.

Mitinguri antinucleare

În contrast cu programul său secret, regimul Ceaușescu a organizat mitinguri de amploare împotriva proliferării armelor nucleare. În decembrie 1981, la un astfel de eveniment, el a adresat o mulțime de 300.000 de persoane, susținând că atât blocul estic, cât și cel vestic trebuie să oprească pregătirile pentru războiul atomic.

De asemenea, a îndemnat Statele Unite și Uniunea Sovietică să înceteze cursa înarmărilor, care a condus la amplasarea de rachete cu rază medie de acțiune în Europa.

În 1989, Ceaușescu a afirmat că România dispune de tehnologia necesară pentru a fabrica arme nucleare, dar a subliniat angajamentul ferm al țării de a lupta împotriva proliferării acestora.

România a furnizat uraniu pentru primele teste nucleare sovietice prin intermediul Sovromcuarțului, o companie mixtă care a facilitat colaborarea economică între România și Uniunea Sovietică.

Chiar dacă acum zeci de mii de oameni se bucură de concertul Metallica de pe Arena Națională, în comunism lucrurile erau extrem de complicate pentru cei care voiau să asculte rock. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a publicat, pe Facebook, un material amplu despre relația dintre Securitate și muzica occidentală în anii comunismului.

Cum se asculta Metallica în comunism

În cenuşiul an 1989 câţiva tineri metalişti din Iaşi au ajuns în atenţia Securităţii pentru că au avut curajul să iasă în evidenţă.

Sistemul comunist a privit mereu cu suspiciune (dacă nu direct cu ostilitate) orice influenţă străină, mai cu seamă occidentală, asupra societăţii româneşti. Ca urmare, Securitatea îi supraveghea îndeaproape pe cei „infectaţi”. Românii, care comparau “tendenţios” realităţile din Occident faţă de viaţa lor de zi cu zi, erau luaţi în vizor şi urmăriţi prin metode specifice. Nu doar comentariile referitoare la sistemul politic şi libertatea din statele democratice, respectiv cele despre nivelul de trai mult superior faţă de cel autohton interesau „organele”. Preferinţa românilor către producţia cultural-artistică occidentală stârnea, de asemenea, îngrijorare.

Curentele muzicale cu mare trecere în rândul tineretului occidental (disco, pop, rock, punk) erau văzute cu ochi răi de sistem, mai ales după ce Ceauşescu a pus capăt relativei deschideri culturale a ţării din anii ’60-’70. Aceste genuri muzicale erau considerate în general drept influenţă americană – iar America era liderul taberei anticomuniste. Regimul promova în schimb muzica populară şi aşa-zisa „muzică uşoară” – un gen eteroclit, inspirat de artişti din Franţa şi Italia (ţări considerate acceptabile, până la un punct, pentru că aveau partide comuniste puternice, iar o bună parte a tineretului împărtăşea vederi de stânga).

Sigur, existau şi în România solişti şi trupe pop-rock, însă activau sub controlul atent al autorităţilor. Fuseseră „îmblânzite” prin integrarea în forme oficiale de exprimare, verificate de regim (în emisiuni de radio şi televiziune, prin participarea la Cenaclul Flacăra). Piese atent selecţionate erau înregistrate pe discuri, după ce erau acceptate de cenzură. Erau organizate şi concerte, în special prin cluburi, în cadrul cărora trupele îşi permiteau o mai mare libertate de exprimare.

O notă informativă din 7 februarie 1989 atrăgea atenţia Securităţii Iaşi. Un grup de studenţi se constituiseră într-o „organizaţie de stil Fan Club”, numită „Aspida”. Tinerii, se ştie, au fost întotdeauna cei mai deschişi la nou şi vectorul tipic al schimbărilor politice. Prin urmare, acţiunile lor cu potenţial “duşmănos” trebuiau documentate şi curmate prompt. În plus, ţinuta lor (păr lung, blugi, geci negre din piele, brăţări din piele cu ţinte metalice etc.) nu se încadra în modelul tern şi conformist promovat de regimul ceauşist. Studenţii subversivi erau adepţi ai muzicii rock, mai ales ai curentului heavy metal. Este hazliu faptul că tânăra locotenent se simte obligată să traducă termenul pentru şefii ei mai în vârstă şi, de presupus, nu tocmai la curent cu noile mode muzicale (probabil şi fără prea multe studii la bază).

Se pare că cel mai tare îi speriau pe securişti tricourile cu misterioasa literă „A” a cărei semnificaţie nu reuşiseră să o descifreze. Mai bine, probabil, fiindcă „Anarchy” le-ar fi alimentat şi mai tare ignoranţa şi paranoia. În documentul prezentat se găsesc trei menţiuni anxioase referitoare la „tricourile cu litera A”.

Interesant este şi faptul că, pe lângă postul de radio Europa Liberă, alte surse la care studenţii ieşeni ascultau muzica preferată erau posturile de televiziune din U.R.S.S. Aici politica de glasnost şi perestroika a lui Gorbaciov dusese la o deschidere fără precedent a societăţii sovietice faţă de influenţele occidentale, inclusiv cele muzicale. Dealtfel, câteva luni mai la vale, în august 1989, Moscow Music Peace Festival aducea pe scenă nume grele ale muzicii rock, precum Bon Jovi, Ozzy Osbourne, sau Scorpions.

Totuşi, spre deosebire de sovietici, autorităţile comuniste de pe plaiurile mioritice erau mai puţin îngăduitoare faţă de astfel de manifestări şi moravuri capitaliste decadente. Prin urmare, securitatea însăilează un plan de măsuri pentru a-i identifica pe „metalişti”. Mai mulţi informatori vor fi dirijaţi în mediul studenţilor şi al elevilor de liceu, pentru a stabili câţi sunt, cine sunt, unde îşi fac veacul, ce comentarii fac şi ce preocupări au. Cei identificaţi urmau să fie verificaţi, împreună cu părinţii, iar asupra lor urmau să fie luate măsuri „S” (interceptarea corespondenţei) şi „F” (investigaţii la domiciliu).

Suplimentar, şeful Serviciului I trasează sarcină ca sus-numita tov. locotenent, împreună cu un alt tânăr coleg locotenent să se infiltreze în localul frecventat de cei urmăriţi, pentru a efectua observaţii directe, sub acoperire de „consumatori” (probabil pozând ca un cuplu). Din fericire pentru rockerii ieşeni, securiştii nu au reuşit să rezolve cazul înainte de evenimentele din decembrie 1989.

Aviz tinerilor de azi, care sunt nostalgici ai regimului comunist, fără să înţeleagă cu adevărat că modelul impus de acest sistem totalitar îngrădea în mod brutal libertatea de exprimare, pe care ei o consideră de sine înţeleasă.

Documente CNSAS

Notă de măsuri

în cazul „Aspida”

a) Din informaţiile furnizate de sursa „Laur” s-a stabilit că în rândul tinerilor din municipiul Iași ar exista o organizație de stil „Fan Club” numită „Aspida”, constituită dintr-o majoritate studențească.

Cei care ar face parte din organizație sînt buni cunoscători de muzică, în special rock şi sînt influențați de curentul „Heavy Metal” (metal greu), recepţionat și prin intermediul posturilor de televiziune din U.R.S.S. și occident (n.n. însemnare ulterioară)

b) Prin măsurile întreprinse au fost identificați mai mulți „metaliști” preocupați de muzică urmînd a se întreprinde măsurile de verificare.

Nu s-a stabilit dacă dintre ei sînt tineri care fac parte din organizație deoarece sursa nu cunoaște nici un membru al organizației și nici alte date. Unii dintre „metaliști” au pseudonime.

Metaliști:

1. Titus […]

2. […] Cătălin (Olaru)

3. […] Iulian

4. […] Ioan

5. […] Cristi

6. […] Liviu – student anul ? – Facultatea de Construcții

7. […] „Andrei” – student anul ? seral, Facultatea de Mecanică

8. […] Cristi – student anul ? seral, Facultatea de Electrotehnică

9. […] Radu – elev la Lic. Național – Iași

10. […] Lucian – elev la Lic. Național – Iași

11. […] Dumitru (Titi)

12. Cristi […] – elev la Lic. Național

13. […] Alexandru

14. […] Laurențiu

15. […] Gabriel – ?!

16. […] Mihai

17. […] […]

Îşi spun „metaliști” deoarece imită moda anilor ’70 în ținută şi vestimentaţie (poartă blugi – clasici, părul mai lung, au brățări metalice, brăţări din piele cu nituri sau ghinturi).

Măsuri împotriva metaliștilor

Pentru clarificarea informaţiilor ce se deţin în legătură cu grupul „Aspida” se vor întreprinde următoarele măsuri:

1) Sursa „Laur” va fi instruită cu următoarele sarcini:

• Să stabilească care este numele real al lui Eugen (de la care a primit informația), unde locuiește, ce preocupări are, unde lucrează, ce sunt părinții.

• Să ne semnaleze ce persoane cunoaște în barul „Șcala”, să-și facă prieteni în rândul acestora (având în vedere că „Aspida” s-ar întâlni la Șcala).

Deoarece posibilitățile sale materiale nu-i permit „cheltuieli” mari, propunem recompensarea lui cu 200 (două) sute lei, din fondul CIS, pentru a intra în posesia unor date legate de „Aspida”.

• Să ne furnizeze și alte nume de elevi, studenți, tineri fără ocupație care sînt „metaliști” în vederea întreprinderii unor măsuri de identificare și verificare.

• Să stabilească care este numărul celor care fac parte din grup, unde se întâlnesc, ce activități desfășoară, cine îi conduce, cum se poate intra în grup, care sînt criteriile de selecție și participare, ce fel de legitimaţii au, dacă au stabilite consemne sau parole.

Termen: 25.02.1989

Răspunde: Lt. Mihalache I.

2) Dirijarea sursei „Romiţă” din legătura Serv. I / Lt. Neculăiță Mihai pentru a stabili:

• ce cunoaște despre „metaliști”;

• ce nume cunoaște, ce știe despre ei, care sînt preocupările lor;

• unde se mai întâlnesc cei care frecventează barul „Cina” și „Șcala”;

• dacă printre ei este vreun lider sau cineva care-și asumă acest drept.

Termen: 20.02.1989

Răspunde: Lt. Măntăluță L. / Cpt. Clătinici Gh.

3) Dirijarea sursei „Costas” din legătura Serv. I / Cpt. Cosma C-tin, pentru a stabili:

• care sînt persoanele (în special tinerii) care frecventează barul „Cina”;

• dacă sînt constituiți în grup sau în grupuri

• care este natura legăturilor, ce-i preocupă, ce preferințe și ce preocupări au;

• ce discută, despre cine, care este caracterul și conținutul acestora;

• unde se întâlnesc după ieșirea din local, în parcul din fața Teatrului Național sau cel de lângă redacția ziarului „Flacăra Iașului”.

Cei care poartă tricouri cu litera A. (n.n. – însemnare ulterioară)

Termen: 20.02.1989

Răspunde: Cpt. Clătinici Gh. / Cpt. Cenușă C-tin

4) Dirijarea sursei „Dumitrescu” din legătura Serv. I / Cpt. Cosma C-tin, pentru a stabili:

care sînt persoanele care se întâlnesc în fiecare seară în parcul de lângă redacția ziarului „Flacăra Iașului”, câți tineri sînt (elevi, studenți), unde învață sau lucrează;

• ce preocupări au;

• ce discută;

• dacă se cunosc între ei, dacă folosesc pseudonime sau porecle;

• dacă au un lider sau cineva din grup se pretinde lider;

Cine poartă tricouri cu litera A. (n.n. – însemnare ulterioară)

Termen: 25.02.1989

Răspunde: Cpt. Cenușă C-tin

5) Verificarea tuturor celor semnalați pînă în prezent și a ascendenților (sic!) lor.

Termen: permanent

Răspunde: Lt. Mihăilescu

6) Punctarea, studierea și verificarea unor elevi, studenți, tineri fără ocupație din acest grup, în vederea atragerii la colaborare.

Termen: permanent

Răspunde: Lt. Mihăilescu / Lt. Popa-Tuns Ioan

7) Cooperarea cu Lt. Maj. Statache Adrian pentru a identifica și verifica toți studenții de la I.P.I. semnalați că sînt adepți ai curentului „metalist”.

Termen: permanent

Răspunde: Lt. Maj. Statache

Se vor întreprinde măsuri de investigare și prin alte surse din rândul elevilor și studenților din legătura lt. maj. Statache A., lt. Luca, Lt. Mihăilescu, în special cei ce frecventează barurile şi restaurantele, pentru a cunoaște mediile de tineri și locurile în care se întâlnesc.

T. – permanent

9) Măsuri „S” și „F” (Investigații) pentru toți cei identificați până în prezent.

T. – permanent

R: Lt. Mihăilescu

În funcție de datele ce se vor obține se vor întreprinde măsurile ce se impun.

Of. operativ

Lt. Mihăilescu

Of. coordonator

Cpt. Morariu S.

Completare:

• Lt. Neculăiță va lua legătura cu ofițerii de la judiciar și va investiga dacă nu cunosc asemenea probleme. La fel va proceda și în discuții cu sectoriștii.

• Lt. Popa-Tuns Ioan și Lt. Mihăilescu vor face observații direct la barul „Scala” prezentându-se în calitate de consumatori. În termen de 20 zile vor efectua o recrutare din personalul barului pe această problemă. P.F.A.P.P. (n.n. – Persoane fără antecedente politice sau penale)

• Vor fi antrenate și surse din rândul foștilor condamnați de drept comun pentru cunoașterea modului de recepționare a acestui curent și în alte medii.

Nota informativă de la care a început urmărirea:

Strict Secret

Ex. Unic

Primit: Lt. Mihăilescu I.

Sursa: „Laur”

Dosar nr. 0096473/0011

Data: 07.02.1989

Notă informativă

Sursa informează că în legătură cu existența unei organizații de stil „Fan Club” numită „Aspida” a aflat de la un anume Eugen (Jeny …) care a fost internat de curând în spital (pentru a amâna plecarea în armată sau refuz de a satisface stagiul militar a recurs la un procedeu mistificator (?) prin care a indus în eroare organele medicale – pilitură de Fe la rădăcina părului urmată de o electroencefalogramă.

Organizația are ca membri o majoritate studențească.

Accesul în organizație este f. dificil, trebuie să fii un bun cunoscător de muzică rock, au legitimații. Nu se manifestă în public, nu atrag cu nimic atenția.

De cîţiva ani primesc muzică de la postul de radio „Europa Liberă”. Sursa cunoaște că membrii grupului poartă tricouri cu un A pe ele.

7.II.1989

Laur

N.O. Sursa a fost instruită să stabilească alte date legate de existența acestui grup (nr. membrilor, care sunt criteriile pentru care se intră în organizație, ce-și propun, unde se întâlnesc, cine sunt studenții sau elevii care au aderat la un astfel de grup).

Lt. Mihăilescu

Arhivele Diplomatice ale MAE prezintă documente secrete despre vizita Reginei Maria a României în America din 1926, cu prilejul expoziției de la Muzeul Cotroceni din acest an. 

Documente secrete din Arhivele Diplomatice ale MAE

Vizita Reginei Maria în Statele Unite ale Americii, desfășurată între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926, a avut un impact semnificativ, reprezentând un moment important în istoria relațiilor diplomatice dintre România și Statele Unite, conform documentelor MAE.

În cadrul unui turneu de cinci săptămâni, Regina Maria a parcurs țara de la est la vest, fiind însoțită de diplomații Radu Djuvara, însărcinat cu afaceri al Legației României la Washington, și Constantin Laptew, însărcinat cu afaceri al Legației României la Londra.

Cei doi diplomați au întocmit rapoarte detaliate despre desfășurarea vizitei, unele dintre acestea fiind incluse în expoziție, care este deschisă publicului până în data de 31 mai a.c.

Traseului Reginei Maria a inclus foarte orașe americane, precum:

New-York, – Washington, – New-York, – Philadelphia, – Pittsburg, – Cleveland, – Buffalo, – Toronto, – Detroit, – Chicago, – Saint-Paul, – Mineapolis, – Livingstone, – Yellowstone, – Seattle, – Vancouver, – Blain, Portland, – S. Francisco, – Los Angeles, – Grand Canon, – Albuquerque, – Denver, – Kansascity, – St. Louis, – Louisville, – Indianapolis, – Cincinnati, – Washinton, – Caroline-Nord, – Caroline-Sud, – Florida.

Vizita Reginei Maria a României în America

Iată ce conțin o parte din însemnările din călătorie:

”MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
SECRETARIAT GENERAL
Nr. 87576 * 26 OCT. 1926 *

În tren spre Maryhill, 1 Noembrie 1926.

Prima etapă a călătoriei
M.S. Regina în Statele Unite
și Canada.

Domnule Ministru,

Cu un precedent raport început la 23 Octombrie la New York și expediat acum câte-va zile am avut onoarea a informa pe Excelența Voastră de plecarea Majestății Sale pentru călătoria Sa spre Vest și Dominionul Canadei. Azi voi căuta a reda cele petrecute – mai pe scurt bine înțeles căci ziarele și serviciile telegrafice au dat toate amănuntele posibile, până chiar și menu-urile servite – în această primă etapă a călătoriei regale.

Plecarea a avut loc din New York noaptea la ora 12 după o reprezentațiune de gală la Metropolitan Opera House, dată în onoarea Suveranei, și care fusese obiectul unor incidente destul de neplăcute, căci cu două zile înainte a eșit svonul, dat de unele ziare probabil interesate, că la această reprezentațiune la care se juca baletul D-nei Loie Fuller „Crinul Vieței” locurile fuseseră puse la prețuri excesiv ridicate – se cita că lojile din apropierea lojei regale au fost plătite cu 5000 de dolari – și că jumătatea din câștigul produs urma să fie încasat de D-na Fuller „în profitul operilor de binefacere patronate de Majestatea Sa” între care și una a unei Dne Calhoun prietenă D-nei Fuller. A fost suficient ca un ziar să publice aceasta pentru ca toate să comenteze

Excelenței Sale
Domnului Ion I. C. Brătianu.
Ministru al Afacerilor Străine.
etc. etc. etc.”

Călătorie prin zeci de orașe

”De la Seattle Suverana va merge spre Vancouver, în Columbia britanică și după o ședere de o zi se va înapoia la Blaine în scopul de a vizita Ghețierele Parcului Național. Aceasta va lua o zi întreagă și va avea loc în ziua de 8 Noembrie după care Suverana va merge spre Denver, Kansas City și Chicago unde este așteptată în ziua de 15 și unde va face un popas de patru zile. Aci s’a prevăzut un șir întreg de recepțiuni și între altele probabil una din Universitățile locale vor conferi un grad onorific Majestății Sale.

Până în prezent călătoria regală s’a petrecut în condițiuni cât mai favorabile, totuș a mers bine și nu s’a petrecut nici un incident care ar fi putut fi comentat într’un sens nefavorabil. Din contra peste tot locul populațiunea s’a arătat extrem de prietenoasă și plină de entusiasm pentru Regina noastră. Cât privește autoritățile locale, aci fiecare stat își are suveranitatea sa și deci autoritățile civile și militare se schimbă de la un stat la altul, au dat tot concursul lor, poliția și miliția locală luând asupra-și paza Suveranei pe parcursul Statului de care țin. Nu-numai atât, dar chiar delegații Comitetelor locale se suie în tren și însoțesc pe Suverană pe tot parcursul pentru care au mandat fiind înlocuite de alte Comitete, care îi înlocuiesc în localitățile în care mandatul lor se termină.

Termin aceasta scurtă dare de seamă și voi comunica Excelenței Voastre de la Seattle impresiunile culese cu ocazia inaugurărei muzeului, când urmează să ne întâlnim și cu D-nul Samuel Hill, care pentru moment s’a arătat încă urmând să întâmpine pe Suverană la Maryhill.

Binevoiți a primi, Domnule Ministru, asigurarea înaltei mele considerațiuni și a mă crede al Domniei Voastre devotat”, se mai arată în alt document.

Povestea stațiunii Vama Veche, mica așezare de la granița sudică a României nu a început cu muzică rock și petreceri până în zori, ci sub un nume care nici măcar nu era românesc, Yilanlîk. În limba găgăuzilor veniți aici în 1811 din Basarabia după ce au fost hăituți de ruși, numele însemna „șerpărie”, un pământ arid și plin de mărăcini, situat la marginea imperiilor, arată Adevărul și Libertatea.

Mai mult, Elena Ceaușescu a fost la un pas să transforme tot acest sat în teren arabil, reușind chiar să distrugă câteva clădiri, înainte ca dictatura să pice în 1989.

De-a lungul secolului al XIX-lea, Vama Veche a fost un amalgam de destine și nații. După plecarea găgăuzilor, în sat s-au stabilit tătari basarabeni, greci pontici, bulgari și ruși scopiți, o sectă radicală refugiată din Imperiul Rus și ajunsă în număr mare în țara noastră.

Totuși, numele actual s-a născut dintr-o conjunctură istorică,când, în 1913, România a anexat Cadrilaterul, iar vama propriu-zisă a fost mutată mai la sud, la Ecrina. Astfel, vechiul punct de control de la Ilanlâc a devenit „Vama Veche”.

După alipirea Dobrogei în 1878, Regatul României a păstrat denumirea turcă până în 1913, localitatea purtând denumirea oficială de Ilanlâc. Odată cu anexarea Cadrilaterului (1913-1940), vama a fost mutată mai la sud, la Ecrina, iar Ilanlâc a fost redenumit Vama Veche, nume care i-a rămas și după restituirea Cadrilaterului către Bulgaria.

Deși granița s-a tot mutat în decursul războaielor din ultima sută de ani, numele a rămas „lipit” de acest sat de pescari și oieri transformat în prezent într-un simbol al vieții libere, la mare.

Dacă astăzi Vama are un renume libertin și chiar boem, acest lucru se datorează în primul rând universitarilor din Cluj-Napoca. În anii ’70, Universitatea „Babeș-Bolyai” a ales acest sat izolat, aflat în zonă de frontieră strict supravegheată, ca loc de odihnă pentru cadrele sale didactice.

Astfel, profesorii și studenții veneau cu autocarul și dormeau în casele celor aproximativ 70 de familii de localnici, alături de ei, fără curent și fără băi.

Se mânca la o cantină dedicată, acolo unde bucătarii erau aduși tot de la Cluj, iar dușurile erau improvizate pe stâlpi, cu rezervoare mari. Mai mult, la final de vară, veneau și contabilii universității, tot din Cluj, normal, atât pentru a se distra la mare, cât și pentru a achita sumele către localnicii din Vama Veche.

Seara, plaja se lumina de focuri de tabără deoarece nu existau cluburi și baruri ci doar discuții intelectuale, chitare și cântece în franceză sau engleză, aceasta fiind chiar o formă subtilă de rezistență culturală în plin comunism.

Buldozerele Elenei Ceaușescu erau să distrugă Vama Veche

Puțini știu că Vama Veche a fost la câteva zile distanță de a fi ștearsă de pe hartă. În 1988, trecând spre Bulgaria, Elena Ceaușescu a fost dezgustată de aspectul sărăcăcios al satului și a ordonat demolarea lui pentru a transforma terenul în câmp agricol.

În 1989, buldozerele începuseră deja să dărâme școala, biserica și primele case. Localnicii, disperați, refuzau să iasă din locuințe în fața utilajelor. Localnicii, neavând niciun mijloc de apărare, au decis să rămână în casele lor în timpul demolării, încercând astfel să și le salveze și să constrângă autoritățile să îi lase în pace.

Revoluția din decembrie 1989 a oprit demolările la timp, salvând satul de la o dispariție certă.

În februarie 1981, pe o furtună năpraznică, nava grecească Akra Aktion a eșuat la doar câteva sute de metri de mal. Cargoul, încărcat cu laminate, a devenit peste noapte simbolul vizual al Vămii. De-a lungul deceniilor, silueta sa ruginită a servit drept țintă de antrenament pentru Marina Militară și fundal pentru mii de fotografii boeme, degradându-se treptat sub asaltul valurilor.

După 1990, Vama a „explodat”. Primele afaceri, precum legendarul BIBI Bistro (unde se asculta jazz și blues) sau La Mitocanu, au pus bazele turismului modern.

De asemenea, mulți nu știu că biserica actuală din Vama Veche a fost construită cu fonduri strânse de turiști, pictori și sculptori care frecventau barul „La Bibi”, fiind un proiect de suflet al comunității de vizitatori apărut după ce timp de trei sezoane s-au strâns bani pentru această lucrare.

Până spre sfârșitul anilor 1990 Vama Veche era cunoscută ca fiind un cătun de pescari cu o plajă puțin cunoscută de către turiști, fiind preferată îndeosebi de către nudiști.

Popularizarea stațiunii a venit și prin muzică, trupa Vama Veche a lui Tudor Chirilă, dar și apariția festivalului Stufstock în 2003 care au atras mase imense de turiști.

Deși populația stabilă este de doar aproximativ 367 de locuitori, la ultimul recensământ din 2021, începând cu 1 Mai, în fiecare an, satul devine un organism viu, un amestec rebeliune, libertate, nostalgie și petrecere.

Între localitățile Doi Mai și Vama Veche, litoralul este ocrotit în cadrul rezervației marine 2 Mai-Vama Veche, declarată în 1980, dar protejată activ doar de prin anii 2010.

Aproape de țărm se află epava unei foste nave grecesti Akra Aktion esuata in 1981 această epavă fiind una din atracțiile localității. În decursul anilor această epavă a fost folosită ca țintă de către Marina Militară. În 2013 epava se afla într-o stare foarte avansată de degradare.

Cher, una dintre cele mai cunoscute artiste din lume, a povestit recent cum a ajuns să fie celebră după un incident stânjenitor. Deși astăzi este privită drept o muză pentru multe femei, la începutul carierei nu i-a fost deloc ușor.

Cher are o carieră uimitoare, care se întinde pe mai bine de șapte decenii, iar de-a lungul timpului a trecut prin momente dificile, eșecuri și chiar întâmplări care i-au schimbat complet viața.

La 79 de ani, vedeta a vorbit deschis despre trecutul său și a susținut că nu toate experiențele pe care le-a trăit au fost ușor de acceptat.

Cum a ajuns Cher celebră peste noapte. Incidentul care i-a schimbat viața

Recent, Cher a povestit unul dintre cele mai importante momente din cariera ei. Se întâmpla la începuturile sale din lumea showbizului, atunci când încerca să se afirme alături de primul ei soț, Sonny Bono. După nenumărate încercări eșuate în SUA, cei doi au decis să își încerce norocul în Europa.

„America nu ne accepta, așa că am vândut tot și am plecat”, a povestit artista pentru The News.

Astfel, ei au plecat la Londra, acolo unde lucrurile nu au mers deloc conform planului. La un moment dat, în timp ce încercau să devină celebri pentru talentul lor, cei doi au fost dați afară dintr-un hotel Hilton deoarece erau îmbrăcați mult prea „hippie”.

Deși la acel moment părea o scenă stânjenitoare, acel episod avea să le schimbe complet destinul.

 „Când am fost escortați afară, erau jurnaliști la intrare. Am dormit ore întregi, iar când ne-am trezit, eram deja cunoscuți”, povestește Cher.

Astfel, incidentul a atras atenția presei și le-a adus, practic peste noapte, notorietatea.

Ce s-a întâmplat cu Cher după acest episod

La scurt timp după acel moment, piesa „I Got You Babe” a devenit un hit internațional, ajungând pe primul loc în topuri. Succesul părea garantat, însă nu a fost de lungă durată. La finalul anilor ’60, stilul lor nu mai era la modă, iar casa de discuri a renunțat la ei.

„Când nu mai ai contract, simți că totul s-a terminat”, spune artista.

Au urmat perioade dificile, marcate de eșecuri profesionale și probleme financiare. Cu toate acestea, Cher nu a renunțat și a reușit să revină în atenția publicului prin spectacole și proiecte de televiziune.

Cher a divorțat de Sonny Bono în 1975

Un alt moment dificil din viața artistei a fost în 1975, atunci când a avut loc divorțul de Sonny Bono. Artista a fost nevoită să își reconstruiască atât viața personală, cât și cariera de la zero.

„Am fost cu el de la 16 la 27 de ani. Nu știam cum să mă descurc singură”, mărturisește Cher.

După mai multe încercări nereușite, a decis să își schimbe direcția și să se orienteze către actorie.

Totuși, debutul în cinematografie nu a fost lipsit de obstacole. La o proiecție a filmului „Silkwood”, reacția publicului a fost neașteptată:

„A fost devastator”, își amintește ea despre momentul în care oamenii au râs când numele ei a apărut pe ecran.

Cu toate acestea, a demonstrat rapid că are talent, câștigând un Glob de Aur și, ulterior, un premiu Oscar pentru rolul din „Moonstruck”.

După reușitele din actorie, Cher s-a întors în muzică și a lansat hitul „Believe”, care a devenit un fenomen global.

„A fost ceva neașteptat, dar a avut un impact uriaș”, spune artista despre piesa sa.

La fel ca și Crăciunul sau Boboteaza, și Paștele în comunism nu exista oficial. Cu toate acestea, pe ascuns, disimulat, camuflat, erau celebrate, ritualurile erau urmate la fel ca în vechime, existând un fel de solidaritate a oamenilor și a comu­nităților în această privință.

Paștele în comunism

În aceste zile de sărbătoare ale Ortodoxiei, suntem mai liberi ca oricând să ne manifestăm credința, să participăm la slujbe și la ritualurile tradiționale, să pregătim mâncărurile specifice, să mergem cu bucatele la sfințit, în noaptea de Înviere.

Timp de aproape cinci decenii, în perioada comunismului, toate aceste libertăți au fost suprimate. Paștele erau o sărbătoare camuflată, celebrată pe ascuns, dar niciodată uitată – nici în biserici, nici în sufletele oamenilor.

Manipularea prin orice mijloace, parte din ideologia și gândirea impuse de uriașa mașinărie comunistă, în efortul de creare a „omului nou”, a folosit, inevitabil, și instrumente din zona confesional-religioasă. Iar sărbătorile au reprezentat unul dintre acele instrumente pe care au mizat noua clasă politică.

Sărbătorile din ciclul tradițional au fost, practic, rescrise, reinterpretate, înlocuite sau chiar înlăturate. Au fost impuse la nivelul discursului public sărbătorile muncitorimii, noua clasă socială pe care regimul își clădea ideologia.

Obiectivul era ca ­sărbătorile religioase să dispară din conștiința publică, făcând loc unui nou ciclu festiv, izvorât din doctrina comunistă și care legitima regimul.

Sărbătoare manifest politică și ideologică

„Sărbătorile muncitorești, existente și înaintea instalării comunismului, suferă un proces de transformare și ­metamorfozare, căpătând o impor­tanță sporită.

Ele se transformă evolutiv din întruniri la nivel local, între diferite bresle muncitorești, în ma­nifestații naționale, de mare anvergură, cum lăsa să se în­țeleagă presa de propagandă comunistă. Sărbătoarea de 1 Mai, care se celebrase ca zi a soli­darității clasei muncitoare și în România democratică, sub forma unor activități de dis­tracție, recreare și loisir, a devenit, între 1947 și 1953, o sărbătoare manifest politică și ideologică comunistă, pregătirile pentru organizarea ei ajungând să ia luni de zile. (…)

Rigiditatea formelor de manifestare festivă, orchestrată cu grijă de organizatori, releva fragilitatea pe care forțele noului regim o resimțeau în privința populației, neobedientă în această perioadă de rezistențe anticomuniste”, explică istoricul clujean Mihai Teodor Nicoară în studiul „Sărbătorile comuniste. De la comemorare și celebrare la îndoctrinare (1947-1953)”, publicat în revista „Caietele de antropologie istorică”, conform ZiarulLumina.

Sărbătorile la biserică și acasă

„Oficial, Crăciunul şi Paştile «nu existau» în societatea socialistă. Practic însă, ele erau celebrate la biserică şi (mai ales) acasă.

Practicile culturale populare legate de sărbătorile religioase sunt alte elemente de «cultură tradiţională» (folk culture), perene în toată perioada comunistă. Mai mult, alături de ceremoniile religioase propriu-zise şi practicile legate de ele, cu ocazia acestor sărbători au fost păstrate şi obiceiurile şi ritualurile populare aferente: colindatul de Crăciun, vopsirea ouălor de Paşti”, notează sociologul Simona Ștefănescu în studiul „Cultura tradiţională în România în perioada comunistă, publicat în Revista Română de Sociologie.

Cercetarea istorică s-a oprit doar tangențial asupra subiectului sărbătorilor religioase în comunism, fiind făcute doar unele analize din perspectiva studiilor culturale sau antropologice, dar mărturiile directe reprezintă elemente importante de reconstituire a situației din epocă.

Cu toate că accesul în biserici nu a fost încurajat de autoritățile comuniste, nu a fost nici împiedicat cu hotărâre, astfel încât românii au putut să păstreze, chiar dacă nu fățiș, o cultură a sărbătorilor ortodoxe tradiționale, pe care au reușit s-o perpetueze și după căderea regimului.

Oamenii erau uniți

Părintele Constantin Rotar, fostul paroh al Bisericii „Sfinții Mucenici Mercurie și Ecaterina” din Rădășeni, județul Suceava, azi pensionar, era, în perioada comunistă, tânăr preot în comuna suceveană Udești.

Avea trei sate în parohie și, în plină perioadă comunistă, împreună cu enoriașii a construit o biserică, deși era conștient că asta l-ar fi putut costa ani grei de pușcărie.

Oamenii erau însă uniți, comu­nitățile sudate, iar sărbătorile erau o moștenire sacră, pe care o dobândiseră de la părinți și pe care nici o ideologie nu o putea șterge.

„Oamenii aveau credință, nu renunțau la biserică. La Înviere venea toată lumea. Veneau oamenii cu coșărcuța la sfințit bucatele. Problema era cu cei mai fanatici. Ei propovăduiau comunismul pe orice cărare, deși nici ei nu credeau ce spun”, povestește părintele Constantin Rotar.

Singurii care nu frecventau biserica, nici măcar la marile sărbători de peste an, erau aceia aflaţi în funcții de conducere și în special cei care lucrau în insti­tuțiile de apărare (Armată, Miliție, Securitate). Dar toată lumea se afla în plină epocă a disimulării; una se spunea, alta se gândea.

„De Sfintele Paști îi scoteau pe oameni la lucru, la CAP. Venea primarul și spunea – «Până la 10:00 slujbă și după aceea gata!»

A doua zi de Paști lucrau deja toată ziua, nu era zi liberă, ca acum. Dar eu tăceam și nu terminam la 10:00, că n-aveam cum. Activiștii și primarul nu veneau la slujbă. Ei se duceau prin alte părți, ca să nu fie văzuți. Și erau unii care-i reclamau c-au fost la Înviere la mănăstirea cutare. O să vă dau un exemplu din experiența mea, deși nu e legat de o slujbă de Paști.

Am fost chemat să oficiez, pe ascuns, acasă, o cununie a unui locotenent. Și nu aveam cântăreț, eram singur. Acolo era un bărbat, naș al tinerilor, care s-a oferit să mă ajute cu cântările. Și, ce credeți, acel dascăl de ocazie cu care am făcut slujba era colonel de Securitate. Știa toată rânduiala și cânta foarte frumos; am rămas uimit. Era credincios de acasă. Și așa am făcut eu o cununie la 12:00 noaptea cu mire locotenent și cântăreț colonel”, rememorează părintele Rotar.

În plin război, soldații au sărbătorit Paștele pe Frontul de Est. Mai erau șapte luni pînă la Dezastrul de la Stalingrad, moment de răsturnare strategică în cel de-al doilea Război mondial.

Cum se sărbătorea Paștele pe Frontul de Est

Paştele din 1942 a căzut pe 5 aprilie 1942. Armata română ajunsese hăt departe în Cuban, pe flancul drept, iar pe flancul stîng, se îndrepta spre Volga. Mult mai important, venise primăvara, anotimp socotit de Armatele Axei ca amic al lor și ca dușman pentru ruși.

În aceste condiții, Paștele primește pe front o importanță deosebită. Mareșalul merge în mijlocul soldaților pentru a ciocni cu aceștia ouă roșii.

În teritoriile cucerite de peste Nistru, în cadrul a ceea ce se numea Recreștinarea Rusiei ca misiune sfîntă a Bisericii Ortodoxe Române, pentru localnicii pînă acum lipsiți de preoți și biserici preoții noștri militari țin slujbe, scrie Historia.

Slujbe au loc și în marile unități de pe front. Sentinela, publicația săptămînală pentru ostașii români din Est, tipărește în numărul din 26 aprilie 1942 un reportaj despre Paștele dintr-un regiment ajuns în Crimeea.

Îl reproducem nu numai ca document istoric, dar și ca omagiu adus celor pentru care Paștele anului 1942 nu era altceva decît un moment între două lupte. Pentru mulți dintre cei despre care se vorbește în reportaj, Paștele din 5 aprilie 1942 va fi ultimul din viața lor.

Sărbătorii Învierii, Sentinela îi va consacra numeroase pagini și în numerele anterioare, inclusiv cel – dublu – din 5 aprilie. Mai jos este coperta numărului festiv din 5 aprilie 1942, precum și mai multe fotografii care surprind petrecerea Paștelui pe front.

Prăsnuirea Sf. Paşti de către Dorobanţii Vlăsceni

”Dorobanţul vlăscean, înrolat cu tot sufletul în cruciada creştinismului împotriva bolşevismlui, păşeşte azi mîndru şi sigur pe drumurile fără de sfîrşit ale Rusiei, convins că victoria este a lui. Şi numai a lui. Şi astfel suntem mereu pe urmele idealului şi nu pregetăm nici o clipă de a parcurge în foarte scurt timp distanţe cît de mari, pe drumurile noroioase ale stepei, prin ploaie şi viscole. Şi aşa acum, după ce am trecut drumul ce leagă perla Mării Negre de speranţele dorobanţului vlăscean, iată-ne ajunşi în preajma marelui Praznic al Învierii Domnului într-o colonie germană unde şi cantonăm pentru 3 zile.

Ajunşi în cantonament, ne pregătim pentru Sfînta Înviere. În acest scop, Pionierii Regimentului amenajează grajdul unui colhoz în care se va oficia sfînta slujbă.

E ora 23.45.

Întreg Regimentul e adunat, precum şi multă populaţie civilă. În mijlocul careului, pe o masă, se află o sfîntă cruce a răstignirii Domnului Iisus, sfeşnice aprinse şi sfinte odăjdii. Soseşte şi comandantul Regimentului, d-l lt.-colonel Alexandrescu Dumitru. O linişte mormîntală de pretutindeni şi doar ici şi colo licăreşte cîte o palidă lumină.

E ora 24.

S.S. Pr. Căpit. Axinte Dumitru, confesorul Regimentului, începe sfînta slujbă, rostind chemarea sfîntă: „Veniţi de luaţi lumină!”. Toţi ofiţerii, subofiţerii şi ostaşii, aprind lumină din lumină şi se cîntă maiestos de întreg regimentul „Hristos a înviat!”

Din moment în moment, sfînta slujbă devine şi mai impresionantă. La sfîrşitul ei, Părintele confesor rosteşte o frumoasă cuvîntare ocazională.

După aceasta, d-l Comandant, cu multă căldură sufletească, face urări pentru M.S. Regele Mihai I şi Mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, ca şi pentru victoria deplină a cruciadei noastre.

La ora 3, sfînta slujbă s-a sfîrşit. Ofiţerii, subofiţerii şi ostaşii primesc apoi sfînta împărtăşanie, care uneşte şi mai mult pe om cu divinitatea.

Se face ziuă. Unităţile în ordine se îndreaptă spre cantonamente, aşteptînd sfînta zi a Paştelui, care le va provoca după datină multe bucurii.

Cu adevărat, la ora prînzului simţim cu toţii că este ziua Paştelui, căci ni se distribuie tuturora din darul pentru armată: ouă roşii, cozonac, ţuică, vin şi ţigări. Comandantul, însoţit de Părintele Confesor şi de ofiţerii superiori, trece pe la fiecare unitate, ciocneşte cu ostaşii ouă roşii şi pretutindeni este întîmpinat cu creştinescul: „Hristos a înviat!”.

Se distribuie apoi fiecărui dorobanţ şi cîte o fotografie cu portretul M.S. Regelui Mihai I şi a d-lui Mareşal Ioan Antonescu. Şi astfel sufletele se întăresc şi mai mult în clipa cînd fiecare priveşte atent şi cu drag potretele celor ce întruchipează toate speranţele noastre…

Urmează apoi o masă camaraderească, la care iau parte toţi ofiţerii Regimentului. După ce se cîntă: „Hristos a înviat!”, masa se binecuvîntează de părintele confesor. Toţi se ospătează, iar orchestra cîntă arii naţionale. Într-o înălţătoare atmosferă patriotică, primul ia cuvîntul d-l Comandant al Regimentului, care, între altele, spune:

„Sînt legat de acest Regiment încă din 1913, căci aici mi-am început cariera de ofiţer. Iar astăzi sînt Comandantul Dorobanţilor Vlăsceni. Urmaţi-mi exemplul de muncă şi fiţi alături de mine pînă la sfîrşit, aşa ca laurii biruinţii să acopere şi drapelul nostru! E momentul să uităm totul şi să avem privirile aţintite mereu şi numai spre ideal. «Izbîndă Deplină». Am cea mai mare încredere în dv. Să avem şi noi cea mai mare încredere în M.S. Regele Mihai I şi Mareşalul Ion Antonescu. Şi într-un singur gînd să strigăm: «Trăiască Regele Mihai I.» Trăiască Mareşalul Ion Antonescu. Trăiască Armata Română.”

Se cîntă: „Trăiască Regele”, apoi un ostaş recită: „Ardealul”, după care orchestra cîntă: „Deşteaptă-te Române”, precum şi alte cîntece şi arii naţionale.

Ia apoi cuvîntul d-l lt.-colonel Ursu Traian, ajutorul Regimentului, care urează noului Comandant ca să ducă pe dorobanţii vlăsceni la victorie. Vorbeşte apoi şi subl. Rez. Nicolescu Mihai, care în numele camarazilor săi urează noului Comandant bun venit la comanda Regimentului şi izbîndă.

Şi aşa, urmaşi ai marelui Traian, straja Europei peste veacuri la Porţile Răsăritului, Dorobanţii Vlăsceni, azi îşi continuă drumul spre acelaşi ideal.

Devotaţi aceluiaşi crez şi încrezători pe deplin în Conducător, uniţi în cuget şi simţiri, Dorobanţii Vlăsceni păşesc alături de toţi ceilalţi camarazi de arme, neînfricaţi şi siguri către victorie, căci „Cu noi este Dumnezeu!”.”

Erau vremuri în care ouăle de Paște deveneau obiecte de artă și aveau să scrie istorie la nivel mondial. Vorbim despre Ouăle Fabergé, bijuteriile celebre create de Peter Carl Fabergé pentru familia imperială rusă între anii 1885 și 1917.

Ouăle de Paște Faberge, bijuteriile unice în lume

Totul a început cu mai bine de 130 de ani înainte, atunci când țarul Alexandru al III-lea al Rusiei l-a însărcinat pe Peter Carl Fabergé să creeze un ou bijuterie ca un cadou de Paște pentru soția sa, împărăteasa Maria Feodorovna. Scopul bijuteriei era să fie o comandă unică, dar rezultatul a fost excepțional, încât țarul a plasat imediat o comandă pentru anul următor.

Așa a început o tradiție anuală pe care fiul său o va adopta când va prelua tronul și care va continua până la sfârșitul domniei de trei secole a Casei Romanov, la izbucnirea revoluției ruse din 1917.

Fabergé, al cărui tată Gustav a fondat firma omonimă, a finalizat un total de 50 de ouă pentru familia regală, dintre care 43 sunt cunoscute astăzi. După primul ou, i s-a dat controlul creativ, iar de atunci detaliile despre fiecare piesă nouă au fost ținute secrete – chiar și față de țar – până la dezvăluirea lucrării.

Lucrările erau din ce în ce mai spectaculoase

Peter Carl Fabergé a supravegheat producția, dar ouăle au fost create de echipe de fierari, bijutieri, designeri și alți specialiști cărora, la rândul lor, li s-a acordat o largă libertate artistică. Deși ouăle erau făcute din materiale prețioase, valoarea lor nu constă în costul anumitor pietre prețioase sau metale folosite (unele ouă erau relativ modeste în acest sens), ci în inventivitatea și priceperea pe care artiștii le-au adus fiecăruia.

Când bolșevicii au luat Sankt Petersburg, au confiscat ouăle, vânzându-le pe unele și ținându-le pe altele. Din acel moment, fiecare piesă a plecat într-o călătorie proprie: în primii ani, ouăle nu erau deosebit de căutate – piața era inundată de artă și obiecte Romanov – dar, treptat, colecționarii au devenit mai pasionați, cel mai faimos fiind magnatul media Malcolm Forbes, a cărei colecție de artă includea la un moment dat nouă ouă. Astăzi se vând cu zeci de milioane de dolari.

O filă de istorie a firmei de bijuterii

Ouăle sunt opere rare de artă decorative, ele oferă o viziune intimă asupra vieții familiei pentru care au fost făcute, precum și o istorie vizuală și tactilă a unei performanțe de 32 de ani a uneia dintre cele mai importante firme de bijuterii și artă din lume.

Acestea sunt considerate simboluri ale luxului suprem, fiind realizate din aur, email și pietre prețioase, fiecare ascunzând o „surpriză” unică în interior. De asemenea, au căpătat o nouă viață de când au intrat pe piața internațională de artă, apărând și dispărând în colecții private și publice, unele părând pierdute pentru totdeauna, altele scăpate din obscuritate din întâmplare sau erudiție.

Oul Mozaic, Oul și Găina, Oul de Iarnă, Oul Încoronării, Al Treilea Ou Imperial, Oul Boboc de Trandafir, Oul Renașterii, Oul cu frunze de dafin sau Oul cu Lăcrămioare sunt doar câteva dintre capodoperele ale căror poveste a făcut înconjurul lumii. Valoarea acestor obiecte se ridică la zeci, chiar sute de milioane de dolari per bucată.