Dezvăluire emoționantă în expoziția „George Enescu. Memoria creatorului”, în care puteți vedea documente personale, fotografii, partituri și obiecte care au aparținut marelui artist, păstrate astăzi la Arhivele Naționale și la Muzeul Național „George Enescu”. Dintre documentele expuse, există și o tandră scrisoare de dragoste trimisă de George Enescu în martie 1920 Marucăi Cantacuzino.

Scrisoarea de dragoste trimisă de George Enescu către Maria Cantacuzino

Miercuri seara, 10 martie 1920

”Iubita mea, de ce îmi scrii scrisori triste și deziluzionate, când eu te iubesc atât de mult, atât de tandru? Mi se pare că ceea ce îmi umple sufletul pe deplin pentru tine ar trebui să te învăluie pe tine în întregime, chiar și de la distanță, zi și noapte… E posibil să nu simți asta?

Eu te iubesc atât de mult, în fiecare secundă a zilei și a nopții… cum de nu ai senzația permanentă că ești îmbrățișată de mine, legănată la pieptul meu, cu capul tău micuț cuibărit în adâncitura umărului meu? Mi se pare ciudat că nu simți asta, când eu te port mereu în mine și alături de mine.

De altfel, iubirea mea, peste o săptămână voi trece prin L. și voi pune ordine în aceste mici divagații îngrozitoare! Draga mea, în loc să ne pregătim încet, cu sfințenie, micul nostru castel, tu scrii lucruri negândite în scrisori care mă întristează!

Dar, draga mea, micuța mea, dacă ursul e agitat înainte de plecare, vina o poartă toate formalitățile acelea oribile care ne răpesc atât de mult din ultimele ore pe care le petrecem împreună înainte de a urca în tren… Ce putem să facem, iubirea mea, căci sunt lucruri plicticoase pe care nu le putem evita, din păcate!…

Îndreaptă-ți mai degrabă gândurile spre bărbatul pentru care ești toată viața, leagănă-te și leagănă-l cu toată tandrețea extraordinară care se află în noi… iubește-ți bărbatul în deplină liniște, fără niciun nor: el o merită, draga mea…

Ursul tău, pentru care ești ursoaica adorată”, e scrisoarea publicată de Arhivele Naționale ale României.

Un destin crud

Una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului de veac XX a fost, cu siguranţă, Maria Cantacuzino, considerată pe drept cea mai frumoasă prinţesă aristocrată a vremii. Prietenă apropiată a reginei Maria, ea s-a iubit cu prinţul Mihail G. Cantacuzino, cu filosoful Nae Ionescu şi cu muzicianul Dinu Lipatti, pentru ca mai târziu să devină soţia marelui compozitor George Enescu.

Născută în 1878 într-o familie de boieri moldoveni din Tescani, tânăra timidă cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu râs cristalin, a fost cerută de soţie, la 18 ani, de un boier muntean din marele clan al Cantacuzinilor, Mihail. Acesta moare într-un accident de maşină, tragedie care o face pe Maruca să o ia pe altă cale şi să i se deschidă apetitul pentru aventură.

Între timp, viaţa ei sentimentală lua foc, astfel că, în acelaşi timp se îndrăgosteşte la prima vedere, într-o noapte de Revelion, de marele George Enescu, chemat să cânte la curtea reginei Maria şi a lui Ferdinand. S-au căsătorit în 1937, după o tentativă de sinuciderea a Mariei.

Au renunţat amândoi la România şi s-au mutat la Paris, acolo unde compozitorul şi moare. Slăbit şi pe jumătate paralizat el a rămas lucid până în ultima clipă. Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt îngropaţi în acelaşi cimitir din Paris.

Bun gospodar și un adevărat creștin, Mircea cel Bătrân, în timpul domniei sale extinse (1386–1418), a zidit, reconstruit sau înzestrat numeroase biserici și mănăstiri din Țara Românească și din afara ei. Cu ajutorul unui document medieval păstrat la Arhivele Naționale ale României, aflăm porunca voievodului legată de Mănăstia Cozia, cea mai importantă ctitorie a sa.

Document secret, emis de Mircea cel Bătrân

Emis de cancelaria domnitorului Mircea cel Bătrân, documentul este un pergament de dimensiune 37,5 x 36,5 cm, cu pecete atârnată, care însă nu s-a păstrat.

Documentul, redactat în limba slavonă și datat în jurul anului 1406, consemnează hotărârea lui Mircea cel Bătrân de a scuti carele Mănăstirii Cozia de plata oricăror taxe vamale, facilitând astfel activitățile economice ale așezământului monahal.

Domnitorul dădea scutiri de taxe

„În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul, Io Mircea mare voievod și domn, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și părțile de peste munți și cele tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului.

A binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoință și cu inima curată și a dăruit domnia mea acest preacinstit și cu frumoasă față, hrisovul de față al domniei mele, mănăstirii sfintei și de viață începătoare Troițe și năstavnicului ei, starețului chir <Sofronie>, ca să umble carele mănăstirii în țara domniei mele, iar unde se află vamă sau cumpărată sau necumpărată, nimeni să nu cuteze dintre vameși să se încumete și să împiedice carele mănăstirii.

Cine s-ar încumeta, acela va primi mânia lui Dumnezeu și blestemul sfinților 318 părinți și pedeapsă și urgie de la domnia mea, ca încălcător și neascultător al hrisovului domniei mele și al fiului domniei mele, Mihail voievod.

Io Mircea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.”

Se odihnește la Mănăstirea Cozia

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), fiul lui Radu I a fost domnul Țării Românești în perioada 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394/1395. În timpul domniei lui, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I a fost supranumit şi Mircea cel Mare în istoriografia română, datorită dibăciei sale în orânduirea ţării.

Titulatura de Bătrân nu  a fost folosită cu sensul termenului din prezent. La mijlocul secolului al XIV-lea cuvântul bătrân era folosit în cancelaria domnească cu sensul de primul şi, întrucât în Ţara Românescă nu se obişnuia numerotarea domnitorilor ca în Occident, cu cifre romane, s-a apelat la supranumele cel Bătrân, pentru a sublinia faptul că era primul domnitor cu numele Mircea.

În cei 32 de ani de domnie Mircea cel Bătrân s-a dovedit a fi un bun gospodar, un strălucit diplomat şi un adevărat creştin.

După moartea sa, este înmormântat la Mănăstirea Cozia, una dintre ctitoriile sale.

Pe 20 august se împlinesc 58 de ani de la lansarea Dacia. Nicolae Ceaușescu pleca glorios de la Colibaşi (azi Mioveni) la bordul primei maşini fabricate în România. Cea dintâi Dacie 1100 i-a revenit şefului partidului. 

Istoria Dacia

Ziarul „Scînteia“ din 21 august 1968 relata pe trei pagini lansarea primei maşini fabricate în România, la Colibaşi, lângă Piteşti. În fond, era un Renault 8, cu piesele furnizate de producătorul francez şi asamblate în România. Acest detaliu era trecut cu vederea.

Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Ilie Verdeţ, Constantin Drăgan, Manea Mănescu şi alţi lideri comunişti au ţinut să inaugureze „citadela primului autoturism românesc“, scrie Historia.

Prima maşină asamblată în România a fost denumită Dacia 1100, însă licenţa pe care o cumpărase guvernul român era pentru Dacia 1300 (Renault 12), cealaltă era doar un produs intermediar, un bonus la contractul pe 10 ani semnat cu producătorul francez.

De altfel, Dacia 1100 s-a produs într-un număr mic şi doar trei ani, căci începând cu aceeaşi zi de 20 august a anului următor se începe producţia celebrei deja Dacia 1300.

Dacia 1300 a apărut în mai multe variante: Standard, Lux (cunoscută ca 1300L), 1301 (model destinat numai membrilor PCR), 1302 (o autoutilitară în 2 locuri, apărută prin 1975), Break (1973). Alte modele produse de Uzinele Dacia au fost: Dacia Estafette (Renault Estafette), Dacia Lăstun şi Dacia 1310 (cu diverse variante).

Prea hippy pentru comuniști

Poate cea mai interesantă poveste dintre toate o are Dacia Estafette produsă doar trei ani. Este prima furgonetă realizată vreodată de Dacia, fiind o replică a lui Renault Estafette.

A fost fabricată între 1975 şi 1978, fiind realizate sub 1.000 de maşini. În Franţa, modelul s-a bucurat de mare succes, adresându-se generaţiei hippy.

Din acest motiv, varianta românească a fost retrasă rapid de pe piaţă, la ordinul PCR, care nu dorea ca tinerii să adopte stilul hippy.

Ceaușescu, despre Dacia: Perfectă pentru idioți

Într-un articol publicat în 2009 în paginile publicaţiei „Wall Street Journal“, fostul şef al spionajului din timpul lui Ceauşescu, generalul Ion Mihai Pacepa relatează despre începuturile industriei auto din România:

„Când dictatorul român Nicolae Ceauşescu a hotărât, la mijlocul anilor ’60, că vrea o industrie auto, m-a ales pentru a pune proiectul pe picioare. În ţara orbilor, chiorul este rege. Nu ştiam nimic despre fabricarea automobilelor, dar niciunul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu nu ştia.

Totuşi, tatăl meu a fost aproape toată viaţa şeful departamentului de servicii General Motors afiliat la Bucureşti“, îşi începe Pacepa articolul intitulat „Ce am învăţat ca ţar al industriei auto“, el fiind în acel moment şeful programului român de spionaj industrial.

Fostul spion povesteşte că Nicolae Ceauşescu l-a îndemnat să cumpere o licenţă de la o fabrică din Vest şi apoi „să fure tot ce era nevoie pentru a construi o maşină“.

Ceauşescu ar fi ales Renault, pe motiv că era deţinută de guvernul francez, iar companiile private erau privite cu neîncredere de toţi conducătorii ţărilor comuniste.

„Aşa ne-am trezit cu o licenţă pentru învechitul Renault 12, a cărui producţie urma să fie oprită în Franţa. Era cea mai ieftină variantă“, explică fostul şef al spionajului românesc. Când a fost ales celebrul model Renault 12, Ceauşescu ar fi zis:„Destul de bună pentru idioţi“, potrivit spuselor lui Pacepa.

Prea luxoasă

După ce a fost ales modelul, maşina a fost botezată cu numele „Dacia“, pentru a comemora istoria de 2.000 de ani a României.

Totuşi, în momentul în care Ceauşescu a văzut prima maşină Dacia 1300 fabricată în România, a exclamat: „Prea luxoasă pentru idioţi!“.

Imediat, s-a renunţat la radio, oglinda laterală din dreapta şi la încălzirea scaunelor din spate. Aşa s-a ajuns, potrivit lui Pacepa, „la un model cu mai puţine dotări ca Renault 12, care oricum nu avea prea multe dotări“.

După ce şi „alte luxuri inutile“ au fost eliminate de către birocraţii zeloşi, Ceauşescu s-a declarat mulţumit de varianta finală: „Perfectă pentru idioţi!“.

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a publicat mai multe documente secrete ale Securității cu informații sunt absolut halucinante. Se dezvăluie încă o dată cum regimul ceaușist încerca să controleze activitatea jurnaliștilor străini veniți în România comunistă.

Potrivit arhivelor, reporterii erau supravegheați permanent, urmăriți, interceptați și, în unele cazuri, li se distrugeau în secret fotografiile, înregistrările și notițele pentru a împiedica apariția unor materiale critice la adresa regimului.

Documente secrete ale Securității

În ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, propaganda oficială prezenta România drept o țară prosperă, în care populația beneficia de „condiții minunate de trai”. Realitatea era însă cu totul alta: lipsa alimentelor, magazinele goale, întreruperile de curent și căldură, precum și nivelul scăzut de trai contrastau puternic cu imaginea promovată de autorități.

Dacă în interiorul țării nemulțumirile erau reduse la tăcere prin supraveghere și intimidare, în plan extern conducerea comunistă era preocupată de modul în care România era prezentată în presa occidentală. Din acest motiv, jurnaliștii străini care intrau în țară deveneau ținte ale Securității.

Ordin secret pentru monitorizarea presei străine

Documentul publicat de CNSAS este o notă clasificată „Strict Secret”, datată 2 decembrie 1985, aprobată de adjunctul ministrului de Interne de la acea vreme, general-colonelul Iulian Vlad.

Actul prevedea constituirea unei grupe operative centrale, formată din reprezentanți ai principalelor structuri ale Departamentului Securității Statului, cu rolul de a coordona supravegherea, influențarea și dezinformarea publiciștilor străini.

Scopul era, potrivit documentului, „cunoașterea, prevenirea, contracararea și neutralizarea” oricăror acțiuni considerate de autorități ca fiind de natură să afecteze securitatea statului sau imaginea internațională a României.

Filme foto voalate și înregistrări șterse

Arhivele CNSAS conțin și exemple concrete privind metodele folosite de Securitate.

Într-un caz, un jurnalist francez, intrat în România ca turist, era suspectat că realiza fotografii și aduna informații care puteau fi folosite în „propaganda antiromânească”. Ofițerii solicitau ca, la ieșirea din țară, bagajele acestuia să fie verificate cu atenție, iar filmele foto și înregistrările magnetice să fie compromise în mod secret. Totodată, eventualele notițe considerate ostile urmau să fie confiscate.

Filaj, informatori și interceptări

Alte documente arată că reporterii străini erau monitorizați prin filaj permanent, percheziții secrete, interceptări telefonice și utilizarea rețelei de informatori.

În cazul unor ziariști francezi veniți în România pentru un meci de handbal disputat la Buzău, Securitatea solicita ca aceștia să fie urmăriți și împiedicați să intre în contact cu persoane considerate „elemente cu manifestări necorespunzătoare”.

Supravegherea includea și instalarea de tehnică operativă în camerele de hotel sau folosirea microfoanelor autonome pentru înregistrarea discuțiilor.

Hoteluri și mașini transformate în dispozitive de ascultare

Documentele publicate de CNSAS relevă că Securitatea încerca să cazeze jurnaliștii în camere echipate cu tehnică de interceptare. Într-un raport din 1983 se menționează că o jurnalistă de la Radio France Internationale nu a putut fi monitorizată deoarece a refuzat, pe rând, mai multe camere, ceea ce i-a împiedicat pe ofițeri să o cazeze într-una prevăzută cu mijloace de ascultare.

În alte situații, reporterilor li se închiriau autoturisme Dacia echipate cu microfoane, în timp ce o a doua mașină a Securității îi urmărea și recepționa în timp real conversațiile purtate în interiorul vehiculului.

Presa occidentală, o amenințare pentru imaginea regimului

Potrivit CNSAS, autoritățile comuniste considerau presa occidentală un risc major pentru imaginea internațională a României. Deși jurnaliștii invitați oficial aveau programe atent controlate și contacte limitate cu populația, mulți încercau să documenteze realitatea din teren.

Cei care publicau constant materiale critice despre regimul comunist erau declarați persoane indezirabile și nu mai primeau ulterior dreptul de a intra în România.

Documentele făcute publice de CNSAS oferă o imagine detaliată asupra modului în care aparatul represiv încerca să controleze informația și să împiedice apariția în presa internațională a unor relatări despre condițiile reale de viață din România ultimilor ani ai regimului comunist.

Eforie Sud, localitate componentă a orașului Eforie din județul Constanța, este considerată cea mai veche stațiune de pe litoralul românesc, cunoscută pentru plajele sale și pentru tradiția în tratamentele balneare de la lacul Techirghiol. Până în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, stațiunea a purtat numele Carmen Sylva, pseudonimul reginei Elisabeta a României.

Ulterior, localitatea a fost denumită Vasile Roaită,, între anii 1950-1962, pentru ca apoi să se numească Eforie Sud. Aceasta reprezintă prima stațiune de pe litoralul românesc, fiind înființată de Ioan Movilă, un boier din Moldova cu inițiative în dezvoltarea turismului balnear, arată Discover Dobrogea.

La început, zona era cunoscută sub denumirile Băile Techirghiol-Movilă și apoi Băile Carmen Sylva. Ioan Movilă a fost fondatorul stațiunii, inspirat de experiențele din Europa Occidentală și de utilizarea terapiei naturale cu nămol și apă sărată din lacul Techirghiol.

În anul 1899, cu fonduri proprii și împrumuturi bancare, Movilă a demarat construcția primei stațiuni balneare situate între plaja mării și lac. Medicii și chimiștii din Viena au analizat proprietățile apei și nămolului, iar în 1902, hotelurile și sanatoriul pentru băi calde de nămol au fost finalizate și deschise publicului.

După decesul lui Ioan Movilă în 1904, familia sa a continuat dezvoltarea stațiunii, parcelând terenurile pentru construcția de vile și hoteluri. Între 1903 și 1906 au fost ridicate aproximativ 50 de astfel de construcții, atrăgând tot mai mulți vizitatori.

În 1909, „Eforia Spitalelor Civile” din București a înființat un sanatoriu în Eforie Sud dedicat tratamentului tuberculozei osoase la copii, care a fost ulterior extins și modernizat. Stațiunea a trecut prin mai multe etape de dezvoltare, devenind un centru important de tratament și recuperare.

Stațiunea nu a avut străzi până în 1920, deși ea fusese construită, la început, pe baza unui plan de sistematizare întocmit în 1906 de către arhitectul Arta Cerkez, membru al familiei Movilă.

Tratamente balneare în Eforie Sud

Eforie Sud este recunoscută pentru diversitatea tratamentelor balneare oferite, beneficiind de mediul natural al lacului Techirghiol, renumit pentru proprietățile terapeutice ale nămolului său. Turiștii pot accesa împachetări cu nămol rece și băi în lac, recomandate pentru afecțiuni reumatismale, dermatoze, hipotiroidie, anemie secundară și oboseală cronică.

Sanatoriul Balnear Vraja Marii este unul dintre cele mai moderne din România, oferind tratamente specializate pe tot parcursul anului. Printre terapii se numără băi de nămol, împachetări cu parafină, magnetoterapie, masaj și kinetoterapie, adresate afecțiunilor reumatice, musculo-articulare, neurologice și ginecologice cronice.

Pe lângă plaje, turiștii au acces și la lacul Techirghiol și cunoscutul nămol terapeutic

Plajele din zonă, unele cu apă turcoaz, sunt frecventate atât de localnici, cât și de turiști, oferind opțiuni pentru cele care doresc distracție și pentru cele liniștite, potrivite pentru familii sau pentru relaxare.

Printre cele mai cunoscute plaje se numără Boeme Beach, apreciată pentru nisipul fin și apa turcoaz, cu acces facil și facilități variate. Plaja Tineretului și Ingrid Beach oferă spații generoase și acces facil, fiind preferate pentru activități și relaxare. Plajele Tuzla și Eforie Sud Beach II sunt echipate și populare în sezonul estival.

Plajele din Eforie Sud și Tuzla sunt principalele atracții pentru relaxare și scăldat în Marea Neagră. Pentru o experiență naturală, plaja din Tuzla oferă un cadru neamenajat, cu peisaje spectaculoase.

Lacul Techirghiol este cunoscut pentru nămolul terapeutic utilizat în tratamente pentru afecțiuni neurologice, vasculare și respiratorii. Zona permite plimbări între lac și Balta Tuzla, cu posibilitatea de a admira farul situat pe malul lacului.

Balta Tuzla este preferată de pasionații de pescuit, oferind condiții bune pentru această activitate. Marina Eforie Nord atrage iubitorii de ambarcațiuni, unde pot admira yachturi și închiria bărci pentru plimbări pe mare.

Arhiva Națională a României a publicat o scrisoare care oferă o imagine rară asupra eforturilor diplomatice depuse de statul român după Primul Război Mondial pentru a-și consolida poziția pe scena internațională.

Documentul, semnat de scriitoarea și diplomata Elena Văcărescu și adresat ministrului de Externe Take Ionescu în vara anului 1921, dezvăluie preocupările României într-o Europă aflată încă într-un proces de reașezare politică și diplomatică.

Documente secrete din Arhiva Națională

În vara anului 1921, situația politică din Europa era încă volatilă, deși Conferința de Pace care reglementa noua configurație a statelor europene după Primul Război Mondial se încheiase. Societatea Națiunilor, cu sediul la Geneva, era locul oficial în care statele încercau să își apere interesele prin intermediul negocierilor. Dar, în sezonul de vară toridă europeană, negocierile continuau, neoficial, prin stațiunile balneare frecventate de oamenii politici: la Karlsbad, la Aix-les-Bains și în alte locuri de vilegiatură.

În Franța, guvernul de stânga condus de Aristide Briand susținea o politică de alianță cu Polonia și încuraja realizarea Micii Antante a statelor balcanice. În Statele Unite ale Americii se pregătea o conferință a dezarmării. În Ungaria avusese loc, de Paști, o încercare a lui Carol de Habsburg de a reveni pe tron, iar aventura se va mai repeta o dată, în toamnă. După un război civil violent, în Irlanda tocmai se încheiase un armistițiu și țara fusese divizată în Irlanda de Nord, britanică, și Irlanda de Sud, independentă.

Aflată la Paris (Rue de Mouchy, Versailles), Elena Văcărescu îi adresa la 19 iulie 1921 o scrisoare lui Take Ionescu, ministrul Afacerilor Străine de la București, în care îl punea la curent cu situația politică internațională, cu activitatea ei la Societatea Națiunilor, cu performanțele personalului Biroului Român de Presă de la Geneva, cu necesitatea susținerii unei propagande românești în Occident, cu diversele evenimente în care erau implicați oamenii politici francezi, englezi, italieni etc., care puteau influența deciziile care priveau și chestiuni românești.

Mulțumită contribuției sale la susținerea intereselor României, prin Decretul Regal nr. 3688 (24 iulie 1921), Elena Văcărescu a fost numită secretar la Liga Națiunilor din Geneva.

Cum se negocia viitorul României în culisele Europei

19 iulie 1921. Scrisoarea confidențială a Elenei Văcărescu către Take Ionescu, publicată de Arhivele Naționale.

”Stimate prieten [Take Ionescu],

Permiteți-mi, în primul rând, să vă felicit pentru discursul strălucit, pe care cu atâta admirație l-am terminat de citit și care, asemenea soarelui, luminează atât vârful, cât și zonele de umbră ale unor probleme a căror importanță, din păcate, la noi este prea departe de a fi înțeleasă, erorile unui naționalism prea accentuat trăgându-ne în jos și încercând să înghită tot ceea ce, în afară de granițe, ține de viața noastră națională – îndrăznesc să spun, atât, prin intransigența oarbă a unora, cât și prin cea clarvăzătoare a celorlalți –, dar, încă o dată, nu se știe, iar gloria dumneavoastră constă tocmai în a reuși să faceți înțeles, prin haosul de idei false implantate sub acoperirea unor sentimente foarte naturale și foarte frumoase.

De acum înainte, nu mă voi mai plânge niciodată de rezultatul acestei orbiri, voluntare sau nu. Exemplu, apostrofarea pe care ați primit-o pentru bunăvoința dumneavoastră față de munca mea, care, în fond, la noi nu este cunoscută, ca și activitatea și amploarea ei de-a lungul acestor cinci ani în care am continuat-o neobosit. Am aflat că Titulică [N. Titulescu] m-a apărat cu vehemența și bucuria sa obișnuită și îi voi mulțumi în curând, după cum și eu vă laud neîncetat pentru că ați sesizat cu atâta exactitate grija și preocuparea perpetuă pe care mi le inspiră interesele, atât de dragi inimii noastre, ale României.

Împotriva opiniei negative pe care ar putea-o avea obscurul meu critic cu privire la acțiunea atât a poeților, cât și a mea, aș putea-o invoca pe aceea a întregii Europe și, mai bine încă, pe a dumneavoastră, care valorează la fel de mult, dar să trecem peste asta, pentru că am un raport destul de lung a vă prezenta.
Domnule ministru, am onoarea…

Rolul lui Berthelot

Nu voi reveni decât în treacăt asupra încercării, din fericire până acum fără succes, de a-l destabiliza pe [Philippe] Berthelot, urât de Pál [Teleki] și de nenumărații austrofili și maghiarofili care, în urma atitudinii sale în timpul afacerii Carol [de Habsburg] și de atunci încoace, i-au jurat pieirea; însă [Aristide] Briand și, în fond, întreaga politică franceză actuală, nu se pot lipsi de el. Poate că a comis o imprudență, dar, în orice caz, cred că este salvat, iar aceasta este și părerea lui [Lelio] Bonin Longare, care consideră că atât interesele ale Italiei, cât și ale Micii Înțelegeri, ar fi grav prejudiciate de dispariția lui Berthelot.

Mă deplasez la Paris la fiecare două zile pentru a-mi îndeplini îndatoririle curente și pentru a mă întâlni cu persoane capabile să-mi ofere informații, iar în restul timpului lucrez aici, în liniște, dar, din păcate, ajung și aici. Cu toate acestea, micuța casă având o grădină minusculă, aceasta are totuși un aer de stațiune și ne oferă puțin aer curat. În ultimele zile, la Paris, era să murim de căldură.

Am vorbit mult despre dumneavoastră cu [Pietro Tomasi] della Torretta, pe care am avut norocul să-l văd îndelung cu ocazia trecerii sale prin Paris, și am constatat că sentimentele sale față de Take al nostru sunt de admirație și încredere și că este un susținător al Micii Antante. Veți observa, de altfel, că, în ciuda tuturor acestor lucruri, sunt în continuare informată că admiratorul roman al lui Adine [Ionescu] vine la Paris.

Scopul vizitei la Washington

Chestiunea despre care v-am vorbit în legătură cu America stă la baza invitației la Washington care face atâta vâlvă și al cărei adevărat scop aproape nimeni nu-l cunoaște, această chestiune a dezarmării fiind doar un pretext. Dacă nu ați fi avut bunătatea să-mi apreciați uneori umilele mele opinii, nu mi-aș permite să vă ofer un sfat, dar, întrucât mi-ați dat această ocazie, îmi permit să vă recomand, pentru această conferință la care, fără îndoială, vom găsi o modalitate de a participa, trimiterea la Washington – care devine din ce în ce mai mult centrul lumii politice – a unui om de prim rang, cu excepția cazului în care – și ar fi minunat – ați veni chiar dumneavoastră. În orice caz, nu lăsați totul în mâinile lui Beyzadea [Anton Bibescu].

Imaginați-vă că nimeni nu a reușit să descifreze telegrama pe care mi-ați trimis-o și mă înfurie faptul că nu-i cunosc conținutul. Cred că Berthelot a renunțat la călătoria sa în România. Soția sa vine să ne viziteze în aceste zile și voi afla mai multe despre acest subiect. Știu că, în urma unor informații culese de Lloyd George în timpul șederii domnului B. la Londra, acesta nu-l va mai lăsa să intre în Anglia. Este adevărat? Încercați să aflați, pentru că acest lucru prezintă un interes deosebit, mai ales având în vedere vizita sa la [Miklós] Horthy și toate intrigile sale trecute și viitoare în favoarea lui Carol [de Habsburg].

Raportul pe care vi l-a transmis Biroul de Presă este în acord cu multe din informațiile pe care le-am primit pe cale personală. Apreciez că cel puțin o parte din el ar trebui adus la cunoștința suveranilor noștri, pentru a-i feri de anumite contacte în străinătate împotriva cărora nimeni nu îi avertizează.

Reproșuri la adresa Reginei

Așadar, regret – și mulți alături de mine – că Regina a permis publicarea unor texte ale sale în „Revue de Paris”, organul prin excelență al cauzei Habsburgilor.

Dar cum ar fi putut Regina să știe acest lucru? Mă bucur că legea agrară a fost adoptată și că țăranii noștri sunt proprietarii pământului pe care l-au apărat cu succes și pe care, din păcate, s-ar putea să fim nevoiți să le cerem să-l apere din nou, deși, în această privință, pesimismul meu începe să se estompeze; domnul Willoughby Dickinson, despre care am fost nevoită să vă relatez, este un prieten personal al lui [Albert] Apponyi și orbit în ceea ce-i privește pe unguri.

Așa cum ați explicat atât de bine, ei își îndreaptă protestele și speranțele spre persecuția religioasă, [Edouard] Herriot a văzut, în mâinile lui [Émile] Wetterlé – el însuși oarecum atras de această cauză greșită –, o scrisoare a unui preot catolic din Transilvania care se plângea de maltratarea lor de către români; la fel, lady [Dorothy] Gladstone mi-a arătat un memorandum al preoților calviniști, pe care doar eforturile mele la Geneva au împiedicat to be rendered public. [Alexandru] Vaida a făcut o remarcă judicioasă, întrebând despre sumele pe care le cheltuiesc maghiarii pentru propagandă, deoarece acestea sunt imense, iar eu consider derizorie suma de șase milioane de care dispuneți pentru un semestru și care, în franci, înseamnă nimic, nimic. [Nicolae] Iorga vă va susține în această privință și, în a doua parte a anului, veți putea obține ceva mai substanțial în materie de subvenții de acest gen.

Rugăminte pentru Take Ionescu

Dacă ați ști cât efort se depune în acest sens, atât din partea celor învinși, care tind să nu rămână așa, cât și din partea celor învingători, care, la rândul lor, se tem de această soartă. Și totuși trebuie să vă rog, în ceea ce privește revistele și ziarele de care dispun în prezent maghiarii – deoarece aceștia beneficiază de sprijin din partea Revue des Deux Mondes și, a lor în întregime, Revue de Paris –, să acordați douăzeci de mii pe an pentru Revue de France, condusă de Marcel Prévost, pentru care Iorga solicitase deja o sumă și care servește deja drept sprijin pentru aliații noștri ceho-slovaci și care ar publica tot ce ne-am dori, de fapt, articole și le-ar pune să fie scrise de mari scriitori de aici.

În continuare, voi urmări îndeaproape această chestiune. Pentru aceasta trebuie să aveți încredere în mine și cred că, în acest fel, vom fi mai bine apărați și înțeleși decât prin intermediul ziarelor cotidiene despre care se știe că sunt vândute sau zu haben, în timp ce Revue de France, la rândul ei, este, prin definiție, împotriva politicii adversarilor noștri, iar Marcel Prévost bine plasat și ascultat la Academie, ca să nu mai vorbim de directorul [Joseph] Bédier și de [Raymond] Récouly, colaboratorul lor în materie de politică externă, care ar avea, de asemenea, mână liberă în ceea ce ne privește.

O, miracol! Elise Brătianu a semnat cu numele ei, cu toate literele, admirabilul mesaj pe care doamnele române mi l-au trimis cu ocazia decernării Legiunii de Onoare. Între noi fie vorba, ce progrese! Nu-mi venea să-mi cred ochilor.
Aici nu se vorbește deloc despre vizita suveranilor noștri, iar acest lucru este mai bine din toate punctele de vedere; Lloyd George este pe cale să efectueze o schimbare radicală care îl va plasa în mod stabil pe un vârf pe care, desigur, nu ne-am fi gândit să-l căutăm. El devine singurul bastion al trecutului Angliei, un duckes man, a great great Tory, urmând astfel tradiția multora dintre marii săi predecesori care, pentru a salva nava de la prova, s-au repezit la pupa.

Cred că, vorbind despre prezența lui [István] Rakovszky în fruntea unei delegații care ne stă în față și despre lucrurile nemaiauzite la care suntem spectatori uluiți, v-ați gândit la [Éamon] De Valera – de la Lincoln’s Gaol la Downing Street – și asta într-un timp atât de scurt. Alte surprize ne pândesc, dar în sens invers, cred – fiind necesar un viraj brusc spre dreapta – regret puțin să aflu că nu veți putea merge la Karlsbad.

În așteptarea veștilor de la Paris

Atât sănătatea dumneavoastră, cât și cea a afacerilor noastre o cer, deoarece acolo se vor reuni, ca prin întâmplare, susținătorii lui Carol [de Habsburg], cel care face gafe; N. Ghica Comănești a dus o campanie anti-română intensă aici, în lumea afacerilor, l-a lăudat pe [Alexandru] Marghiloman și a adunat cu lopata francezi maghiarofili pentru a-i aduce la noi și să-i depună în băncile sale cu fonduri germane, dar nu le place deloc franțezilor când le spui adevărul și mai ales când descoperă că, sub pretextul sentimentelor monarhiste și al politicii maghiare, sunt conduși direct spre a deveni instrumente ale minunatei diplomații germane, care nu mai urmărește decât să-i răpească Franței simpatia de care se bucură atât la noi, cât și împrejurul nostru.

Sper din tot sufletul să veniți de la Aix-les-Bains la Paris. Este absolut necesar să vă întâlniți cu [Aristide] Briand, vă spun serios de tot. Tot ce veți dori în această privință veți obține și prin intermediul lui Herriot, care nu vede nimic și pe nimeni mai presus de dumneavoastră și care, în calitate de șef al unui grup important din Cameră, ține ministerul în mâinile sale. Lui îi datorăm frumosul răspuns dat zilele trecute de prim-ministru cu ocazia ratificării Tratatului de la Trianon.

Tânărul [Mihail] Eliesco de la Biroul de presă este cu adevărat foarte bine pregătit, de-ți taie respirația. Va fi, este deja cineva; [Rudolf] Uhronowsky se descurcă, de asemenea, de minune, iar [Noti] Constantinidi este excelent pentru informații; ziarul lui Cincinat [Pavelescu] ne prestează servicii și a avut un succes incredibil: familia Stoïcesc a venit să ne vadă aici alaltăieri. Vor merge să vă întâlnească la Aix-les-Bains. Îmi pare rău că Zoe [Văcărescu] pleacă. O îmbrățișez din toată inima pe draga Adine.

[Elefterios] Venizelos se căsătorește cu o tânără grecoaică încântătoare, dar puțin mai matură. Are, cred, patruzeci și cinci de ani, o avere considerabilă și locuiește la Londra, unde sora ei este căsătorită cu un englez, sir Arthur Crossfield. La un salon, zilele trecute, în fața multor oameni, doamna [Germaine Sarah] Louis Dreyfus, în ciuda privirilor severe și a semnelor furioase ale soțului ei, l-a numit pe bietul Ionel Brăt[ianu] prost și retrograd; acest lucru seamănă foarte mult cu anumite remarci ale lui [Nikola] Pašić și m-a amuzat foarte mult, mai ales având în vedere mimica conjugală.

[Raymond] Poincaré a fost extrem de dur cu Berthelot și Barthou; în fond, ar vrea să-l vadă căzut, pentru că odată cu el ar pleca și Briand. Dar cred că a trecut momentul în care venirea la putere a lui Poincaré părea cuvenită, iar [Louis] Barthou va rămâne încă o vreme simplu ministru al războiului. L-am văzut îndelung zilele trecute, când ne-am plimbat împreună.

Mi-a transmis salutări afectuoase pentru voi doi. O mie de salutări prietenoase și la revedere, ne vedem curând, nu-i așa? Sper din tot sufletul.

Elena Văcărescu”

Litoralul românesc a avut de-a lungul timpului numeroase încercări de a se dezvolta și de a se poziționa ca o destinație turistică de referință, însă aceste eforturi au fost întrerupte sau subestimate. Proiectul „Experimentul Litoral” și simbolurile precum Cazinoul din Constanța reflectă dorința României de a rivaliza cu celebrele riviere europene.

Acum un secol, litoralul românesc era cunoscut drept „Coasta de Argint”, denumire dată pentru plajele sale cu nisip fin și liniștite. Termenul a fost asociat cu pasiunea intelectualilor, pictorilor și Reginei Maria pentru Balcic, un oraș care pe atunci se afla pe teritoriul administrativ al României, scrie Europa Liberă.

După Revoluție, litoralul românesc nu a reușit să-și construiască o identitate clară, iar denumirea „Coasta de Argint” a fost preluată ulterior de autorități și investitori din Portugalia pentru o zonă de pe coasta Atlanticului.

„Experimentul Litoral” a fost un program politic comunist implementat pentru dezvoltarea turismului de masă pe litoralul românesc, cu scopul de a crea o alternativă socialistă la rivierele celebre din Franța, Spania și Italia, arată Historia.

Institutul Cultural Român menționează că acest proiect nu a fost o inovație a regimului comunist, ci o continuare a dezvoltării rivierei Mării Negre începută înainte de Primul Război Mondial și susținută în perioada interbelică.

Planul de sistematizare a litoralului Mării Negre

În 1953, litoralul Mării Negre era compus din colonii de pescari, mici porturi și stațiuni balneare. A fost elaborat un plan de sistematizare pe 15 ani, împărțit în două zone principale: sud de Constanța, dedicată tratamentului balnear și odihnei, și nord de Constanța, orientată spre recreere și sport, cu stațiunea Mamaia ca punct central.

Planul prevedea unificarea localităților, construirea de clădiri cu regim redus de înălțime, tabere pentru copii, porturi mici și faleze de promenadă, însoțite de spații verzi și facilități moderne.

Inspirarea și dezvoltarea turismului de masă

Strategia s-a bazat pe conceptul britanic de „leisure” și a urmărit tranziția de la turismul individual la turismul de masă în România. După 1956, turismul a devenit o activitate susținută politic, cu accent pe crearea „salbelor de stațiuni balneo-climaterice”.

Litoralul Mării Negre a fost considerat un teren experimental, beneficiind de excepții de la legile economice și sociale ale vremii pentru a susține dezvoltarea rapidă.

Implicarea tinerilor arhitecți și ingineri

Proiectul a fost încredințat unor arhitecți și ingineri tineri, proaspăt absolvenți, familiarizați cu arhitectura internațională. Aceștia au fost coordonați de un lider în vârstă de 35 de ani, iar contribuția lor a adus inovații formale, funcționale și tehnice importante.

Stațiunea Mamaia și extinderea litoralului turistic

Dezvoltarea a început cu Mamaia, o stațiune-parc de 70 hectare, dotată cu unul dintre cele mai mari ansambluri hoteliere din Europa anilor ’60, cu o capacitate de circa 10.000 de locuri. Mamaia a devenit un model pentru turismul de masă în România, influențând arhitectura și urbanismul național până la sfârșitul anilor ’70.

Între 1967 și 1973, au fost construite alte șase stațiuni pe o distanță de aproximativ 18 km, fiecare cu caracter distinct: Olimp, Neptun, Jupiter, Venus, Saturn și Cap Aurora, alături de stațiunea Costinești, destinată în special tineretului.

Întreruperea proiectului după cutremurul din 1977

Proiectul „Experimentul Litoral” a fost întrerupt în urma cutremurului devastator din 1977. Resursele financiare și atenția autorităților s-au concentrat ulterior pe reconstrucția Bucureștiului și pe realizarea proiectului Casa Poporului.

Istoria și identitatea litoralului românesc

Termenii „Coasta de Azur” și „Coasta de Argint” au apărut în a doua jumătate a secolului XIX pentru a descrie litoralul francez, respectiv pe cel românesc. Denumirea „Coasta de Argint” a fost o replică la „Coasta de Azur” și a fost popularizată în perioada interbelică prin Universitatea liberă de vară „Coasta de Argint”, înființată de profesorul Octavian Moșescu.

Universitatea de vară funcționa ca un club social estival la Balcic, unde artiști și intelectuali promovau frumusețea litoralului Mării Negre.

Un simbol important al dorinței de a crea un litoral de nivel european este Cazinoul din Constanța, construit între 1904 și 1910, inspirat de cazinourile europene, în special cel din Nisa. Clădirea a fost un punct de atracție atât în perioada interbelică, cât și în timpul comunismului.

Cazinoul a fost o investiție majoră, costând 1,3 milioane lei și fiind inaugurat în august 1910 de principele Ferdinand. Destinația sa principală a fost găzduirea jocurilor de noroc, iar faima sa s-a răspândit rapid în Europa.

România a început să se intereseze de tehnologia nucleară în anul 1967, conform unor cercetători. În anii 1980, în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu, țara a derulat un program secret destinat dezvoltării armelor nucleare, încălcând astfel angajamentele asumate prin Tratatul de neproliferare a armelor nucleare din 1970.

Acest program a fost întrerupt după Revoluția din 1989. În prezent, România nu deține arme de distrugere în masă și utilizează energia nucleară exclusiv în scopuri civile.

Programul nuclear al României a fost inițiat în 1949

Programul nuclear al României a fost inițiat în 1949, în perioada Republicii Populare Române, cu un accent pe cercetarea izotopilor radioactivi pentru aplicații în medicină și industrie. În 1978, a fost demarat un program militar în colaborare cu proiectarea primei centrale nucleare, desfășurat la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele, sub supravegherea strictă a Securității.

Conform declarațiilor lui Mihai Bălănescu, fost director al institutului, programul avea trei ramuri principale: dezvoltarea armelor nucleare, rachete cu rază medie de acțiune și arme chimice și biologice.

Dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978 a fost legată, potrivit unor surse, de ordinul lui Ceaușescu de a obține tehnologia unui element esențial pentru armele nucleare. În anii 1980, România dispunea de aproximativ 26 kg de plutoniu provenit de la reactorul din Măgurele, cantitate suficientă pentru fabricarea a șase bombe nucleare, fiecare necesitând circa 4 kg de plutoniu.

Tot în 1978, România a achiziționat sisteme de rachete R-17 Elbrus (Scud-B) pentru a înlocui vechile R-11 Zemlya (Scud-A). Aceste rachete erau dotate cu focoase convenționale, conform tratatelor încheiate cu Uniunea Sovietică, care limitau folosirea focoaselor nucleare la situații de război. Alte rachete balistice tactice aflate în serviciu au fost 2K6 Luna, cumpărată în 1962, și 9K52 Luna-M, achiziționată în 1982. Aceste sisteme au fost retrase până în anul 1998.

În iulie 1989, ministrul ungar de externe Gyula Horn a acuzat România de reprezentarea unei amenințări militare pentru Ungaria, prin programele sale nucleare și de rachete cu rază medie de acțiune. Oficialul maghiar a susținut că înalți reprezentanți români au afirmat capacitatea țării de a construi astfel de arme, acuzații negate de guvernul român.

Unii cercetători au considerat că România urmărea dezvoltarea tehnologiei nucleare cu scop defensiv, pentru a putea construi o armă nucleară în caz de necesitate.

Mitinguri antinucleare

În contrast cu programul său secret, regimul Ceaușescu a organizat mitinguri de amploare împotriva proliferării armelor nucleare. În decembrie 1981, la un astfel de eveniment, el a adresat o mulțime de 300.000 de persoane, susținând că atât blocul estic, cât și cel vestic trebuie să oprească pregătirile pentru războiul atomic.

De asemenea, a îndemnat Statele Unite și Uniunea Sovietică să înceteze cursa înarmărilor, care a condus la amplasarea de rachete cu rază medie de acțiune în Europa.

În 1989, Ceaușescu a afirmat că România dispune de tehnologia necesară pentru a fabrica arme nucleare, dar a subliniat angajamentul ferm al țării de a lupta împotriva proliferării acestora.

România a furnizat uraniu pentru primele teste nucleare sovietice prin intermediul Sovromcuarțului, o companie mixtă care a facilitat colaborarea economică între România și Uniunea Sovietică.

Chiar dacă acum zeci de mii de oameni se bucură de concertul Metallica de pe Arena Națională, în comunism lucrurile erau extrem de complicate pentru cei care voiau să asculte rock. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a publicat, pe Facebook, un material amplu despre relația dintre Securitate și muzica occidentală în anii comunismului.

Cum se asculta Metallica în comunism

În cenuşiul an 1989 câţiva tineri metalişti din Iaşi au ajuns în atenţia Securităţii pentru că au avut curajul să iasă în evidenţă.

Sistemul comunist a privit mereu cu suspiciune (dacă nu direct cu ostilitate) orice influenţă străină, mai cu seamă occidentală, asupra societăţii româneşti. Ca urmare, Securitatea îi supraveghea îndeaproape pe cei „infectaţi”. Românii, care comparau “tendenţios” realităţile din Occident faţă de viaţa lor de zi cu zi, erau luaţi în vizor şi urmăriţi prin metode specifice. Nu doar comentariile referitoare la sistemul politic şi libertatea din statele democratice, respectiv cele despre nivelul de trai mult superior faţă de cel autohton interesau „organele”. Preferinţa românilor către producţia cultural-artistică occidentală stârnea, de asemenea, îngrijorare.

Curentele muzicale cu mare trecere în rândul tineretului occidental (disco, pop, rock, punk) erau văzute cu ochi răi de sistem, mai ales după ce Ceauşescu a pus capăt relativei deschideri culturale a ţării din anii ’60-’70. Aceste genuri muzicale erau considerate în general drept influenţă americană – iar America era liderul taberei anticomuniste. Regimul promova în schimb muzica populară şi aşa-zisa „muzică uşoară” – un gen eteroclit, inspirat de artişti din Franţa şi Italia (ţări considerate acceptabile, până la un punct, pentru că aveau partide comuniste puternice, iar o bună parte a tineretului împărtăşea vederi de stânga).

Sigur, existau şi în România solişti şi trupe pop-rock, însă activau sub controlul atent al autorităţilor. Fuseseră „îmblânzite” prin integrarea în forme oficiale de exprimare, verificate de regim (în emisiuni de radio şi televiziune, prin participarea la Cenaclul Flacăra). Piese atent selecţionate erau înregistrate pe discuri, după ce erau acceptate de cenzură. Erau organizate şi concerte, în special prin cluburi, în cadrul cărora trupele îşi permiteau o mai mare libertate de exprimare.

O notă informativă din 7 februarie 1989 atrăgea atenţia Securităţii Iaşi. Un grup de studenţi se constituiseră într-o „organizaţie de stil Fan Club”, numită „Aspida”. Tinerii, se ştie, au fost întotdeauna cei mai deschişi la nou şi vectorul tipic al schimbărilor politice. Prin urmare, acţiunile lor cu potenţial “duşmănos” trebuiau documentate şi curmate prompt. În plus, ţinuta lor (păr lung, blugi, geci negre din piele, brăţări din piele cu ţinte metalice etc.) nu se încadra în modelul tern şi conformist promovat de regimul ceauşist. Studenţii subversivi erau adepţi ai muzicii rock, mai ales ai curentului heavy metal. Este hazliu faptul că tânăra locotenent se simte obligată să traducă termenul pentru şefii ei mai în vârstă şi, de presupus, nu tocmai la curent cu noile mode muzicale (probabil şi fără prea multe studii la bază).

Se pare că cel mai tare îi speriau pe securişti tricourile cu misterioasa literă „A” a cărei semnificaţie nu reuşiseră să o descifreze. Mai bine, probabil, fiindcă „Anarchy” le-ar fi alimentat şi mai tare ignoranţa şi paranoia. În documentul prezentat se găsesc trei menţiuni anxioase referitoare la „tricourile cu litera A”.

Interesant este şi faptul că, pe lângă postul de radio Europa Liberă, alte surse la care studenţii ieşeni ascultau muzica preferată erau posturile de televiziune din U.R.S.S. Aici politica de glasnost şi perestroika a lui Gorbaciov dusese la o deschidere fără precedent a societăţii sovietice faţă de influenţele occidentale, inclusiv cele muzicale. Dealtfel, câteva luni mai la vale, în august 1989, Moscow Music Peace Festival aducea pe scenă nume grele ale muzicii rock, precum Bon Jovi, Ozzy Osbourne, sau Scorpions.

Totuşi, spre deosebire de sovietici, autorităţile comuniste de pe plaiurile mioritice erau mai puţin îngăduitoare faţă de astfel de manifestări şi moravuri capitaliste decadente. Prin urmare, securitatea însăilează un plan de măsuri pentru a-i identifica pe „metalişti”. Mai mulţi informatori vor fi dirijaţi în mediul studenţilor şi al elevilor de liceu, pentru a stabili câţi sunt, cine sunt, unde îşi fac veacul, ce comentarii fac şi ce preocupări au. Cei identificaţi urmau să fie verificaţi, împreună cu părinţii, iar asupra lor urmau să fie luate măsuri „S” (interceptarea corespondenţei) şi „F” (investigaţii la domiciliu).

Suplimentar, şeful Serviciului I trasează sarcină ca sus-numita tov. locotenent, împreună cu un alt tânăr coleg locotenent să se infiltreze în localul frecventat de cei urmăriţi, pentru a efectua observaţii directe, sub acoperire de „consumatori” (probabil pozând ca un cuplu). Din fericire pentru rockerii ieşeni, securiştii nu au reuşit să rezolve cazul înainte de evenimentele din decembrie 1989.

Aviz tinerilor de azi, care sunt nostalgici ai regimului comunist, fără să înţeleagă cu adevărat că modelul impus de acest sistem totalitar îngrădea în mod brutal libertatea de exprimare, pe care ei o consideră de sine înţeleasă.

Documente CNSAS

Notă de măsuri

în cazul „Aspida”

a) Din informaţiile furnizate de sursa „Laur” s-a stabilit că în rândul tinerilor din municipiul Iași ar exista o organizație de stil „Fan Club” numită „Aspida”, constituită dintr-o majoritate studențească.

Cei care ar face parte din organizație sînt buni cunoscători de muzică, în special rock şi sînt influențați de curentul „Heavy Metal” (metal greu), recepţionat și prin intermediul posturilor de televiziune din U.R.S.S. și occident (n.n. însemnare ulterioară)

b) Prin măsurile întreprinse au fost identificați mai mulți „metaliști” preocupați de muzică urmînd a se întreprinde măsurile de verificare.

Nu s-a stabilit dacă dintre ei sînt tineri care fac parte din organizație deoarece sursa nu cunoaște nici un membru al organizației și nici alte date. Unii dintre „metaliști” au pseudonime.

Metaliști:

1. Titus […]

2. […] Cătălin (Olaru)

3. […] Iulian

4. […] Ioan

5. […] Cristi

6. […] Liviu – student anul ? – Facultatea de Construcții

7. […] „Andrei” – student anul ? seral, Facultatea de Mecanică

8. […] Cristi – student anul ? seral, Facultatea de Electrotehnică

9. […] Radu – elev la Lic. Național – Iași

10. […] Lucian – elev la Lic. Național – Iași

11. […] Dumitru (Titi)

12. Cristi […] – elev la Lic. Național

13. […] Alexandru

14. […] Laurențiu

15. […] Gabriel – ?!

16. […] Mihai

17. […] […]

Îşi spun „metaliști” deoarece imită moda anilor ’70 în ținută şi vestimentaţie (poartă blugi – clasici, părul mai lung, au brățări metalice, brăţări din piele cu nituri sau ghinturi).

Măsuri împotriva metaliștilor

Pentru clarificarea informaţiilor ce se deţin în legătură cu grupul „Aspida” se vor întreprinde următoarele măsuri:

1) Sursa „Laur” va fi instruită cu următoarele sarcini:

• Să stabilească care este numele real al lui Eugen (de la care a primit informația), unde locuiește, ce preocupări are, unde lucrează, ce sunt părinții.

• Să ne semnaleze ce persoane cunoaște în barul „Șcala”, să-și facă prieteni în rândul acestora (având în vedere că „Aspida” s-ar întâlni la Șcala).

Deoarece posibilitățile sale materiale nu-i permit „cheltuieli” mari, propunem recompensarea lui cu 200 (două) sute lei, din fondul CIS, pentru a intra în posesia unor date legate de „Aspida”.

• Să ne furnizeze și alte nume de elevi, studenți, tineri fără ocupație care sînt „metaliști” în vederea întreprinderii unor măsuri de identificare și verificare.

• Să stabilească care este numărul celor care fac parte din grup, unde se întâlnesc, ce activități desfășoară, cine îi conduce, cum se poate intra în grup, care sînt criteriile de selecție și participare, ce fel de legitimaţii au, dacă au stabilite consemne sau parole.

Termen: 25.02.1989

Răspunde: Lt. Mihalache I.

2) Dirijarea sursei „Romiţă” din legătura Serv. I / Lt. Neculăiță Mihai pentru a stabili:

• ce cunoaște despre „metaliști”;

• ce nume cunoaște, ce știe despre ei, care sînt preocupările lor;

• unde se mai întâlnesc cei care frecventează barul „Cina” și „Șcala”;

• dacă printre ei este vreun lider sau cineva care-și asumă acest drept.

Termen: 20.02.1989

Răspunde: Lt. Măntăluță L. / Cpt. Clătinici Gh.

3) Dirijarea sursei „Costas” din legătura Serv. I / Cpt. Cosma C-tin, pentru a stabili:

• care sînt persoanele (în special tinerii) care frecventează barul „Cina”;

• dacă sînt constituiți în grup sau în grupuri

• care este natura legăturilor, ce-i preocupă, ce preferințe și ce preocupări au;

• ce discută, despre cine, care este caracterul și conținutul acestora;

• unde se întâlnesc după ieșirea din local, în parcul din fața Teatrului Național sau cel de lângă redacția ziarului „Flacăra Iașului”.

Cei care poartă tricouri cu litera A. (n.n. – însemnare ulterioară)

Termen: 20.02.1989

Răspunde: Cpt. Clătinici Gh. / Cpt. Cenușă C-tin

4) Dirijarea sursei „Dumitrescu” din legătura Serv. I / Cpt. Cosma C-tin, pentru a stabili:

care sînt persoanele care se întâlnesc în fiecare seară în parcul de lângă redacția ziarului „Flacăra Iașului”, câți tineri sînt (elevi, studenți), unde învață sau lucrează;

• ce preocupări au;

• ce discută;

• dacă se cunosc între ei, dacă folosesc pseudonime sau porecle;

• dacă au un lider sau cineva din grup se pretinde lider;

Cine poartă tricouri cu litera A. (n.n. – însemnare ulterioară)

Termen: 25.02.1989

Răspunde: Cpt. Cenușă C-tin

5) Verificarea tuturor celor semnalați pînă în prezent și a ascendenților (sic!) lor.

Termen: permanent

Răspunde: Lt. Mihăilescu

6) Punctarea, studierea și verificarea unor elevi, studenți, tineri fără ocupație din acest grup, în vederea atragerii la colaborare.

Termen: permanent

Răspunde: Lt. Mihăilescu / Lt. Popa-Tuns Ioan

7) Cooperarea cu Lt. Maj. Statache Adrian pentru a identifica și verifica toți studenții de la I.P.I. semnalați că sînt adepți ai curentului „metalist”.

Termen: permanent

Răspunde: Lt. Maj. Statache

Se vor întreprinde măsuri de investigare și prin alte surse din rândul elevilor și studenților din legătura lt. maj. Statache A., lt. Luca, Lt. Mihăilescu, în special cei ce frecventează barurile şi restaurantele, pentru a cunoaște mediile de tineri și locurile în care se întâlnesc.

T. – permanent

9) Măsuri „S” și „F” (Investigații) pentru toți cei identificați până în prezent.

T. – permanent

R: Lt. Mihăilescu

În funcție de datele ce se vor obține se vor întreprinde măsurile ce se impun.

Of. operativ

Lt. Mihăilescu

Of. coordonator

Cpt. Morariu S.

Completare:

• Lt. Neculăiță va lua legătura cu ofițerii de la judiciar și va investiga dacă nu cunosc asemenea probleme. La fel va proceda și în discuții cu sectoriștii.

• Lt. Popa-Tuns Ioan și Lt. Mihăilescu vor face observații direct la barul „Scala” prezentându-se în calitate de consumatori. În termen de 20 zile vor efectua o recrutare din personalul barului pe această problemă. P.F.A.P.P. (n.n. – Persoane fără antecedente politice sau penale)

• Vor fi antrenate și surse din rândul foștilor condamnați de drept comun pentru cunoașterea modului de recepționare a acestui curent și în alte medii.

Nota informativă de la care a început urmărirea:

Strict Secret

Ex. Unic

Primit: Lt. Mihăilescu I.

Sursa: „Laur”

Dosar nr. 0096473/0011

Data: 07.02.1989

Notă informativă

Sursa informează că în legătură cu existența unei organizații de stil „Fan Club” numită „Aspida” a aflat de la un anume Eugen (Jeny …) care a fost internat de curând în spital (pentru a amâna plecarea în armată sau refuz de a satisface stagiul militar a recurs la un procedeu mistificator (?) prin care a indus în eroare organele medicale – pilitură de Fe la rădăcina părului urmată de o electroencefalogramă.

Organizația are ca membri o majoritate studențească.

Accesul în organizație este f. dificil, trebuie să fii un bun cunoscător de muzică rock, au legitimații. Nu se manifestă în public, nu atrag cu nimic atenția.

De cîţiva ani primesc muzică de la postul de radio „Europa Liberă”. Sursa cunoaște că membrii grupului poartă tricouri cu un A pe ele.

7.II.1989

Laur

N.O. Sursa a fost instruită să stabilească alte date legate de existența acestui grup (nr. membrilor, care sunt criteriile pentru care se intră în organizație, ce-și propun, unde se întâlnesc, cine sunt studenții sau elevii care au aderat la un astfel de grup).

Lt. Mihăilescu

Arhivele Diplomatice ale MAE prezintă documente secrete despre vizita Reginei Maria a României în America din 1926, cu prilejul expoziției de la Muzeul Cotroceni din acest an. 

Documente secrete din Arhivele Diplomatice ale MAE

Vizita Reginei Maria în Statele Unite ale Americii, desfășurată între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926, a avut un impact semnificativ, reprezentând un moment important în istoria relațiilor diplomatice dintre România și Statele Unite, conform documentelor MAE.

În cadrul unui turneu de cinci săptămâni, Regina Maria a parcurs țara de la est la vest, fiind însoțită de diplomații Radu Djuvara, însărcinat cu afaceri al Legației României la Washington, și Constantin Laptew, însărcinat cu afaceri al Legației României la Londra.

Cei doi diplomați au întocmit rapoarte detaliate despre desfășurarea vizitei, unele dintre acestea fiind incluse în expoziție, care este deschisă publicului până în data de 31 mai a.c.

Traseului Reginei Maria a inclus foarte orașe americane, precum:

New-York, – Washington, – New-York, – Philadelphia, – Pittsburg, – Cleveland, – Buffalo, – Toronto, – Detroit, – Chicago, – Saint-Paul, – Mineapolis, – Livingstone, – Yellowstone, – Seattle, – Vancouver, – Blain, Portland, – S. Francisco, – Los Angeles, – Grand Canon, – Albuquerque, – Denver, – Kansascity, – St. Louis, – Louisville, – Indianapolis, – Cincinnati, – Washinton, – Caroline-Nord, – Caroline-Sud, – Florida.

Vizita Reginei Maria a României în America

Iată ce conțin o parte din însemnările din călătorie:

”MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
SECRETARIAT GENERAL
Nr. 87576 * 26 OCT. 1926 *

În tren spre Maryhill, 1 Noembrie 1926.

Prima etapă a călătoriei
M.S. Regina în Statele Unite
și Canada.

Domnule Ministru,

Cu un precedent raport început la 23 Octombrie la New York și expediat acum câte-va zile am avut onoarea a informa pe Excelența Voastră de plecarea Majestății Sale pentru călătoria Sa spre Vest și Dominionul Canadei. Azi voi căuta a reda cele petrecute – mai pe scurt bine înțeles căci ziarele și serviciile telegrafice au dat toate amănuntele posibile, până chiar și menu-urile servite – în această primă etapă a călătoriei regale.

Plecarea a avut loc din New York noaptea la ora 12 după o reprezentațiune de gală la Metropolitan Opera House, dată în onoarea Suveranei, și care fusese obiectul unor incidente destul de neplăcute, căci cu două zile înainte a eșit svonul, dat de unele ziare probabil interesate, că la această reprezentațiune la care se juca baletul D-nei Loie Fuller „Crinul Vieței” locurile fuseseră puse la prețuri excesiv ridicate – se cita că lojile din apropierea lojei regale au fost plătite cu 5000 de dolari – și că jumătatea din câștigul produs urma să fie încasat de D-na Fuller „în profitul operilor de binefacere patronate de Majestatea Sa” între care și una a unei Dne Calhoun prietenă D-nei Fuller. A fost suficient ca un ziar să publice aceasta pentru ca toate să comenteze

Excelenței Sale
Domnului Ion I. C. Brătianu.
Ministru al Afacerilor Străine.
etc. etc. etc.”

Călătorie prin zeci de orașe

”De la Seattle Suverana va merge spre Vancouver, în Columbia britanică și după o ședere de o zi se va înapoia la Blaine în scopul de a vizita Ghețierele Parcului Național. Aceasta va lua o zi întreagă și va avea loc în ziua de 8 Noembrie după care Suverana va merge spre Denver, Kansas City și Chicago unde este așteptată în ziua de 15 și unde va face un popas de patru zile. Aci s’a prevăzut un șir întreg de recepțiuni și între altele probabil una din Universitățile locale vor conferi un grad onorific Majestății Sale.

Până în prezent călătoria regală s’a petrecut în condițiuni cât mai favorabile, totuș a mers bine și nu s’a petrecut nici un incident care ar fi putut fi comentat într’un sens nefavorabil. Din contra peste tot locul populațiunea s’a arătat extrem de prietenoasă și plină de entusiasm pentru Regina noastră. Cât privește autoritățile locale, aci fiecare stat își are suveranitatea sa și deci autoritățile civile și militare se schimbă de la un stat la altul, au dat tot concursul lor, poliția și miliția locală luând asupra-și paza Suveranei pe parcursul Statului de care țin. Nu-numai atât, dar chiar delegații Comitetelor locale se suie în tren și însoțesc pe Suverană pe tot parcursul pentru care au mandat fiind înlocuite de alte Comitete, care îi înlocuiesc în localitățile în care mandatul lor se termină.

Termin aceasta scurtă dare de seamă și voi comunica Excelenței Voastre de la Seattle impresiunile culese cu ocazia inaugurărei muzeului, când urmează să ne întâlnim și cu D-nul Samuel Hill, care pentru moment s’a arătat încă urmând să întâmpine pe Suverană la Maryhill.

Binevoiți a primi, Domnule Ministru, asigurarea înaltei mele considerațiuni și a mă crede al Domniei Voastre devotat”, se mai arată în alt document.