Cum erau verile la 2 Mai pe vremea comunismului. La plajă și la piață cu marii artiști

Cum erau verile la 2 Mai pe vremea comunismului? Satul din apropierea graniței cu Bulgaria avea un farmec deosebit și ani la rând a fost preferat de scriitori, de actori, de pictori și muzicieni. Dar cum a început totul?

Între primii veniţi s-au numărat Alexandru Paleologu, soţia sa de atunci şi actorul Dorin Dron. Părăseau de-acum Costineştiul, care  devenise prea turistic. În felul acesta s-au pus temeliile unui sat de vacanţă într-o mică localitate necunoscută, locuită de români şi lipoveni care erau pescari ori producători de miere şi caşcaval.

Satul îi datora denumirea lui Kogălniceanu. Acesta, trecând pe acolo îndată după realipirea Dobrogei la România, în 1878, şi aflând că aşezarea aceea nu are niciun hram, a întrebat: „În ce zi suntem astăzi?”. „În 2 mai”, i s-a răspuns. „Atunci să se numească 2 Mai!”

Cum erau verile la 2 Mai pe vremea comunismului. Nina Cassian, simbolul 2 Mai-ului

Printre primii scriitori care au descins în sat s-au numărat Titus Popovici şi Nina Cassian. Aceasta va rămâne o fidelă a 2 Mai-ului şi va deveni un simbol al său.

Vilegiaturiştii soseau cu trenul până la Mangalia, iar distanţa de 5-6 kilometri, de la gară până la sat, o parcurgeau pe jos sau cu trăsura. La ieşirea din oraş se afla un pod mobil, care se desfăcea pentru a putea permite vapoarelor să intre într-un mic golf.

La mijlocul anilor ’70, Ceauşescu a început anume construirea unui şantier naval acolo, pentru a lovi astfel în „secta” doimaiştilor care nu mai puteau ajunge în sat decât ocolind preţ de 15 kilometri, prin comuna Limanu. Oamenii nu s-au demobilizat.

La 2 Mai veneau poeţi şi prozatori consacraţi,  redactori care apăreau în emisiunile singurului post de televiziune existent pe atunci, pictori şi muzicieni, compozitori. În sat veneau actrița Irina Petrescu şi Virgil Ogăşanu, Ileana Stana Ionescu, Stela Popescu și Alexandru Arșinel.

Oamenii aceştia căutau o altfel de vacanţă decât aceea pe care le-o oferea litoralul oficial şi aveau acelaşi comportament afabil şi civilizat. 2 Mai-ul era o alternativă la turismul etatizat şi la conglomeratul uman care copleşea Mamaia, Eforie sau Mangalia.

Opţiunea aceasta pentru alternativă – 2 Mai-ul nu era menţionat în niciun pliant sau anunţ, nu exista, pur şi simplu, sub aspect turistic – nu constituia un secret pentru nimeni. Cu rare excepţii, artiştii sau intelectualii care frecventau 2 Mai-ul sau Vama Veche, aflată în imediata apropiere, erau oameni care evitau ”fasciculul de lumină” al Puterii.

Nopțile de vară la 2 Mai

2 Mai-ul avea trei străzi paralele şi patru rânduri de case, cele mai multe aflându-se pe şoseaua care duce la Vama Veche. Casele de pe stânga şoselei îşi întindeau curţile până pe plajă, astfel încât cei ce locuiau în ele aveau acces direct la mare.

Existau case de chirpici, însă majoritatea erau de cărămidă, înconjurate de acele garduri specific dobrogene din bolovani de calcar spoiţi cu var.

În prelungirea celor două, trei sau chiar patru încăperi unite adesea printr-o prispă se găsea magazia de lemne sau odaia improvizată în care se înghesuiau pe timpul verii toţi membrii familiei „gazdei”.

Apăruseră frigiderele, iar pe lângă lavoar şi empirica toaletă, în gospodăriile mai pricopsite se găsea chiar şi un „duş”, confecţionat dintr-o găleată prin care fusese trecut gâtul unei stropitori.

La lăsarea nopţii, proprietarii casei şi copiii lor se retrăgeau în magazie sau în odaia cea improvizată şi, la lumina neonului, chiriaşii îşi prelungeau masa, siesta, discuţiile, partidele de bridge sau de rummy până târziu. Două băuturi se consumau în mod obişnuit la 2 Mai: Murfatlarul „cu corăbioare”, în sticle de un litru, alb sau roşu, falsificat în cantităţi industriale, de îndată ce se găsea pretutindeni în ţară, şi votca românească.

În curţile caselor locuite de tineri aveau loc ceaiuri – câteva în fiecare noapte –, vestite din gură în gură în ziua respectivă. Aceste petreceri, care se terminau uneori cu o baie nocturnă în mare sau cu o ieşire pe plajă la revărsatul zorilor, nu erau chefuri sau beţii şi erau cât se poate de civilizate.

În aceleaşi nopţi, pe plajă, sub privirile grănicerilor se aprindeau focuri în jurul cărora se adunau tinerii din corturi ca să-i asculte pe cei care cântau acompaniindu-se la chitară.  Era vremea în care muzica folk pătrundea la noi, tot aşa cum, în anii precedenţi, pătrunseseră Beatles sau Rolling Stones.