Povestea Mariei Obrenovici, amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Din cauza ei a fost nevoit să abdice

Povestea Mariei Obrenovici, amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza. ”Prințesa” i-a dăruit lui Cuza doi băieţi, care au fost crescuţi de soţia domnitorului, Doamna Elena. Istoricii susţin că Maria Obrenovici a participat la complotul ce a dus la abdicare lui Cuza.

Doamna Elena, soția, nu a putut să-i dăruiască copii domnitorului Cuza, determinându-l pe acesta să aibă o atitudine rece faţă de ea. Alexandru Ioan Cuza alegea adesea să-şi petreacă timpul departe de soţia sa, alături de prieteni, la petreceri care mai de care mai scandaloase.

Domnitorul nu era băutor, însă fuma foarte mult şi consuma exagerat de multă cafea.

Povestea Mariei Obrenovici, amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cochetă și cheltuitoare

La una dintre petrecerile la care a participat, Alexandru Ioan Cuza a întâlnit-o pe Maria Catargiu Obrenovici fiica boierului Costin Catargiu şi fosta soţie a principelui sârb Milos Obrenovici.

De o frumuseţe rară, aceasta îl cucerește rapid pe domnitor, aventura dintre cei doi nefiind un secret pentru nimeni. Relaţia extraconjugală avută de Cuza nu a fost benefică pentru el, oamenii politici alegând să se îndepărteze de el şi să-l oblige să abdice la data de 11 februarie 1866.

Cuza şi Maria Obrenovici au avut doi fii, Alexandru (1864 – 1889) şi Dimitrie (1865 – 1888), care s-a sinucis. Cei doi au fost adoptaţi de către doamna Elena, soţia lui Alexandru Ioan Cuza, care i-a crescut ca şi cum ar fi fost copiii ei, oferindu-le dragostea sa maternă.

Ițele Mariei

În anul 1862, Alexandru Ioan Cuza i-a cumpărat amantei sale o casă pe strada Biserica Amzei, foarte aproape de Palatul Domnescu. El a fost văzut în multe seri cum intra în casa Maria Obrenovici, deşi încerca să se furişeze deghizat.

Foarte cheltuitoare, Maria Obrenovici s-a folosit pentru a-şi păstra iubirea lui Cuza de sfaturile şi mijlocirea lui Cesar Librecht, unul dintre prietenii cei mai buni ai domnitorului, confident al său şi membru de bază al camarilei domneşti.

Belgianul a ştiut atât de bine să câştige încrederea lui Cuza, încât, atunci când prietenul său a ajuns domn al Principatelor Unite, l-a avansat rapid de la simplu soldat la gradul de sublocotenent, ataşându-l statului major, pentru ca, nu după mult timp, să-l facă major, numindu-l în această calitate aghiotant domnesc, alături de colonelul Pisoschi, arată Corneliu Şenchea în cartea „Amor şi galanterie bucureşteană.

Înalta societate a vremii a continuat să-l evite pe Cuza, astfel că liberalii Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada, împreună cu conservatorii Lascăr Catargiu, Anastase Panu, Grigore Brâncoveanu şi Gheorghe Ştirbei, precum şi căpitanii din Armata României, C. Pilat, Anton Berindei, Al. Lipoianu, Anton Costescu, Mălinescu, Alexandru Candiano – Popescu şi Handoca, au pus la cale un complot pentru a-l obliga pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

În noaptea zilei de 11 februarie 1866, mai mulţi soldaţi au intrat în casa de pe strada Biserica Amzei, unde Cuza dormea împreună cu amanta sa Maria Obrenovici.

Au existat destule voci care au spus că Maria ar fi ajutat la înlăturarea lui Cuza, ea fiind cea care le-a descuiat uşa apartamentului ofiţerilor, pentru a putea pătrunde fără probleme în interior.

Exilul

La data de 13 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a plecat în exil în Germania, unde a fost urmat de soţia sa Elena Cuza şi de cei doi fii nelegitimi ai săi. Şapte ani mai târziu, la data de 15 mai 1873, Cuza a murit la Heidelberg, din cauza bolilor de inimă şi a afecţiunilor de la plămâni.

La nici trei ani distanţă, în 1876, Maria Obrenovici se sinucide la Dresda, trupul ei neînsufleţit fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Doamna Elena, soţia lui Cuza, a locuit ultimii săi ani din viaţă, până în anul 1909, la Piatra Neamţ. Aceasta l-a iertat pe Alexandrul Ioan Cuza şi „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciunile pe care le cunoştea, le îngăduise şi – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept”, conform celor scrise de Nicolae Iorga.