Un orășel de provincie face bine la sănătate
Au spus că nu prea sunt șanse intr-un orășel de provincie. Au spus: “Mergi și fă-ți o carieră într-un oraș mare!”. Au spus că te îngropi în orașul natal și rămâi toată viața cu un serviciu frustrant, plătit cu bani puțini și fără nicio șansă de afirmare.
Un orășel de provincie
Mulți vă regăsiți poate în rândurile de mai sus, mulți ați plecat poate dintr-un sat sau dintr-un oraș mic la studii în București, Iași, Timișoara, Cluj… V-ați speriat de vuietul tramvaielor, de aglomerația din intersecții, de nepăsarea oamenilor. Apoi, încet, încet, nu v-a mai păsat nici vouă.
Ați învățat pe brânci ca să dovediți că o persoană venită dintr-un oraș mai mic poate să devină cineva. V-ați angajat și ati muncit mai mult decât alții pentru că așa ati fost crescuți sau pentru că mai aveați de demonstrat lumii și vouă înșivă că vă meritați locul în marea urbe.
Și apoi, deodată, când reveniți peste ani ACASĂ, sătui de aglomerație, muncă, nepăsare și câte și mai câte, vedeți că universul în care ați crescut își păstrează parfumul inocenței, a liniștii, a omeniei.
Am trăit și eu un sentiment asemănător într-un orășel de provincie, într-un județ asociat cu sărăcia, beția și violenta în familie. Ei bine, când am (re)venit în Bârlad cu alți ochelari la ochi (și la propriu, și la figurat), după mult prea mulți ani de Capitală, șocul a fost invers.
Era prea liniște…prea curat, vânzătoarele de la magazin prea calme și oamenii, în dulcele grai al lui Creangă, prea amabili, dornici să ajute.
Eu am văzut doar “oameni” peste tot
Din păcate, am fost nevoită să trec printr-o experiență în Spitalul din oraș. Eram îngrozită numai la ideea de spital, făceam asocierea, deh, cu propria-mi aventură prin București. Nu doar că mi-au fost “înșelate” așteptările, dar am plecat în fiecare zi cu zâmbetul pe buze de acolo, uimită de curatenie, reguli, asistente. M-am împrietenit până și cu portarul care mă aștepta cu botosei la intrare și cu condica de prezență.
Nu mă interesează cine conduce acolo sau pe la primărie. Eu am văzut doar “oameni” peste tot.
Pentru că mi-am dat seama că asta au pierdut orașele mari în acest “du-te, vino” al haosului în care trăiesc: exact ce spune atât de frumos Vescan: “Am uitat să mai fim oameni”:
”Să mă trezească cineva
Când omul va fi om, nu actor de cinema.
Rol, după rol, după rol,
Dar pentru visul lor, unii ucid visele tuturor.
Cu zâmbetul pe buze şi sufletul gol.
Rol, după rol, după rol.
Da, dar lumea s-a schimbat
Parcă suntem cu toţii la un bal mascat,
Nimeni nu mai știe cine e cu adevarat,
Şi nimeni nu mai știe cine-i celălalt
Am uitat să mai fim oameni!”
