Cea mai frumoasă ruină din București: povestea vilei care seamănă izbitor cu Templul spiritist închinat Iuliei Hasdeu

Cea mai frumoasă ruină din București: Castelul de pe Chei – Casa Pompiliu Eliade e o bijuterie fantezistă Art Nouveau, cu valoare de unicat în București, se află de multă vreme chiar în drumul aleșilor spre Casa Poporului.

Și tot de un amar de ani, se topește văzând cu ochii.

Dintre toate clădirile de patrimoniu decăzute ale Bucureștiului, Castelul de pe Cheiul Dâmboviței continuă să-și păstreze farmecul și atracția, deși se degradează iremediabil de la an la an, elementele sale structurale și decorative fiind afectate dramatic de trecerea timpului și de nepăsarea nenumăraților chiriași.

Cea mai frumoasă ruină din București. Reședința directorului Teatrului Național

După ce acolo, mult timp oamenii străzii și-au etalat puținul, anul trecut, Castelul de pe Chei a fost scos la vânzare pentru suma de aproape 2 milioane de euro.

Castelul de pe chei a fost reședința directorului Teatrului Național, imobil schițat de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Lângă monument, va fi ridicat un hotel cu 3 etaje, pentru care PMB a emis autorizație de construire

Proiectat de arh. Henry Baron de Susskind în anul 1907, după o schiță semnată de Bogdan Petriceicu Hasdeu, castelul de pe chei a fost reședința lui Pompiliu Eliade (1869-1914), istoric literar, profesor de limba și literatură franceză la Facultatea de Litere din București, deputat PNL, membru al Ateneului Român și director al Teatrului Național (1908-1911).

Asemănare cu Templul Spiritist

Clădirea din Splaiul Independenței 74 se aseamănă cu Castelul Magului sau Templul Spiritist de la poalele Carpaților, construit între 1894 și 1949 de Bogdan Petriceicu Hasdeu, după moartea unicei sale fiice, Iulia Hasdeu.

Edificiul de la Câmpina era menit să-i mijlocească tatălui îndoliat comunicarea cu fiica sa, prin ședințe de spiritism.

Cine a fost arhitectul

Arhitectul casei, austriacul Henry baron de Susskind, ginerele fratelui generalului Petre Vasiliu Năsturel, este autorul unor construcții de ținută, între care chiar clădirea de vizavi, de pe celălalt colț al Splaiului Independenței cu strada B.P Hasdeu, Institutul de Fiziologie și Morfologie (azi Facultatea de Științe). Antreprenorul L. Schindl a construit multe case boierești în centrul Bucureștilor.

: Comanditarul, Pompiliu Eliade (1869-1914), a fost istoric literar, profesor universitar, deputat, membru corespondent al Academiei.

La vremea construirii casei, era director al Teatrului Național. Avea o familie frumoasă, o soție distinsă, al cărei singur defect vizibil consta într-o cocoașă, și doi copii care, din fericire, nu moșteniseră îndoielnica podoabă. Directorul Teatrului Național era bun prieten și discipol al lui B. P. Hasdeu, ale cărui preocupări esoterice sunt binecunoscute. Hasdeu a murit chiar în anul construirii casei; după moartea sa, Eliade a intervenit pentru ca strada Apolon nou, la a cărei intersecție cu Splaiul se construia casa lui, să poarte numele scriitorului, pe care-l păstrează și astăzi.

Înainte de a se muta la cele veșnice, scriitorul i-a desenat prietenului său o schiță pentru viitoarea sa casă. Totul pentru ca destinul acestei case să fie unul benefic: un hol central, octogonal, ocupând ambele niveluri ale casei; planul în cruce, orientat spre punctele cardinale; cele patru camere dispuse după criterii și cifre esoterice. Casa aduce de altfel, într-o măsură, cu castelul Iuliei Hasdeu din Câmpina.

Pentru a-și putea construi casa, Pompiliu Eliade a împrumutat o sumă importantă de la Creditul Urban. Din păcate, a murit înainte de a putea înapoia întreaga sumă

Zodia fericită a casei a intrat în colaps, odată cu moartea proprietarului. Doamna Eliade s-a mutat împreună cu cei doi copii la Paris. Casa a intrat în patrimoniul Creditului Urban, în contul datoriilor neplătite.

N-a cumpărat-o nimeni. Un timp, banca a închiriat-o, a funcționat aici un cămin de studenți. Casa n-a rezistat din cale-afară de bine nesăbuințelor lor tinerești. Prin anii ’30, Creditul Urban a hotărât să vândă casa întrucâtva deteriorată.

S-a organizat o licitație, la care nu s-a prezentat decât un singur participant. Pentru casă se anunțau vremuri mai bune.

“Noul proprietar era magistrat, director juridic al Băncii Românești și s-a mutat în casă împreună cu familia”

Anton Rădulescu a tras un planșeu între etaje, împărțind în două holul octogonal și casa. A rezervat un apartament pentru fiica lui, Teodorina, care s-a măritat curând cu Grigore Ioan, un tânăr ziarist de viitor, fiul jurnalistului Olimp Ioan, membru al echipei de jurnaliști care îl seconda pe Nicolae Titulescu la Geneva.

Dinspre partea unei bunici era nepot al Oteteleșanilor. Dinspre partea bunicului, familia Ioan era urmașa maiorului Ioan, erou al Războiului de Independență.

Tinerii s-au mutat la etaj, iar la parter au rămas părinții împreună cu fiul, Mircea Rădulescu, jurist și funcționar ministerial. Se părea că, în sfârșit, casa urma să aibă parte de lungi ani de existența fericită. Așa a și fost. Până prin 1946.

„Spațiul excedentar”

După scoaterea cu forța a României din robia capitalistă, mase mari de oameni ai muncii, în frunte cu leneșii de la sate, au fost eliberați de neplăcută necesitate a muncii grele pe ogoare și poftiți în București. Aici lumina șiroia când răsuceai un buton, apa curgea dintr-o țeavă în perete, iar dinspre raionul de partid curgeau laptele și mierea. Pentru toți acești membri valoroși ai societății era nevoie de locuințe. De unde să le iei, dacă nu de la paraziții foști capitaliști, care se lăfăiau nemeritat în casele lor?

Așa s-a făcut că Grigore Ioan s-a restrâns cu nevasta și copilul într-o cameră la etaj, iar socrii și cumnatul s-au mulțumit, la parter, cu o cameră și un vestibul.

Restul încăperilor a fost alocat câtorva merituoși: un tovarăș maior cu activități diversificate, tovarășul activist Ion, la care veneau adeseori rudele de la țară și trăgeau căruța în curte, ba chiar și un tovarăș judecător, care tăia și spânzura la Înalta Curte.

În ultimii ani, dezmoșteniții sorții au proptit tavanul cu stâlpi, ca să nu le cadă în cap

Dezmoșteniții sorții au simțit că aici e rost de un acoperiș și au invadat casa goală. Din nefericire nu numai pentru casă, ci și pentru ei, sunt oameni care nu știu cum se locuiește civilizat într-o casă.

Și nici nu-i interesează. Singurul lucru care-i interesează e să nu le cadă tavanul în cap. De aceea l-au proptit cu niște stâlpi. Ultima oară când am fost să fac fotografii la “locuința” lor, am vorbit cu un june oacheș și plin de bunăvoință. Mi-a spus că poliția știe că locuiesc aici clandestin și că îi tolerează.

Viitorul casei

Viitorul casei depinde de investiția unui proprietar sau de implicarea autorităților. Printre modalitățile de valorificare se numără: Restaurarea ca reședință privată de lux, transformarea într-un centru cultural, galerie de artă sau muzeu, sediu pentru o fundație sau organizație, boutique hotel sau cafenea culturală, parteneriat public-privat pentru reabilitare.

“Este esențial ca imobilul să fie salvat și reintegrat în circuitul urban, fără a-și pierde autenticitatea”