Primul teatru din București a fost construit de un italian. Momolo a fost bucătarul lui Grigore Ghica

Nu multă lume știe, dar primul teatru din București a fost construit de un italian. În 1828, Ieronimo Momolo, care fusese bucătarul lui Grigore Ghica, a ridicat, pe locul unei fostei diorame, un teatru care, după construirea Teatrului cel Mare (sau Teatrul Naţional) în 1852, a rămas cu numele de „Teatrul cel vechi”.

La 1812, la începutul domniei lui Caragea Vodă, un sas pe nume Mathias Brody a ridicat o şandrama de scânduri în fundul curţii boierilor Slătineanu şi a aşezat acolo o dioramă, pentru primul spectacol public văzut vreodată în Bucureşti.

Încântaţi peste măsură, spectatorii vedeau acolo oraşe vestite, încoronări de regi şi împăraţi, călătorii pe mare şi pe uscat, întâmplări din războaie, precum şi alte minunăţii. Curioşi erau mulţi în Bucureşti, şi sala mereu plină, oamenii minunându-se şi povestind apoi mai departe ce văzuseră.

La început, spectacolele erau rezervate în special înaltei societăți bucureştene, dar mai pe urmă au avut acces şi ceilalţi locuitori ai oraşului. Panoramele au durat până în 1816, când sasul, hotărând că a câştigat destul, a închis şandramaua și a devenit moşier.

Acela a fost locul unde Momolo a ridicat primul teatru.

Primul teatru din București a fost construit de un italian. Clădirea de paiantă căptușită cu lemn

Clădirea Teatrului Momolo era din paiantă cu moloz, căptuşită atât la exterior, cât şi în interior cu scânduri.

Sala, mai mult lungă decât largă, destul de joasă, avea trei rânduri de loji destinate boierilor, despărţite între ele de câte un stâlp de lemn, de care atârna câte o lampă, cincisprezece rânduri de bănci învelite cu o chembrică, formând cele trei staluri, şi o galerie în fundal, pe şapte trepte, cu laviţe de lemn.

Scena era modestă, cu puţine decoruri, în faţa ei desfăşurându-se locurile orchestrei. Tot lângă scenă era şi loja domnească, destul de mică, şi trei canapele rezervate celor de la curte.

Lojile boierilor cunoşteau o mare diversitate de mobilier adus de-acasă, de către slugi: diferite covoare, scaune, oglinzi. Luminarea sălii se făcea cu ajutorul lămpilor de rapiţă şi a lumânărilor de seu; numai în loja domnească ardeau lumânări de ceară albă.

Încălzirea se făcea cu ajutorul sobiţelor din fier ori cărămidă. A

ctriţele beneficiau de două camere pentru machiaj, iar bărbaţii, de trei. Între staluri erau locuri de stat în picioare, pe care le ocupau de regulă elevii Şcolii Filarmonice sau cei de la „Sfântul Sava”. În timpul în care boierii se delectau cu spectacolul de pe scenă, slugile, ce aveau în grijă și hainele acestora, aşteptau pe la uşi, în bufet ori prin trăsurile înşirate pe trei rânduri în curtea Slătineanului.

Reprezentații ale trupelor străine

Prima trupă străină venită aici a fost una nemţească, sub conducerea unui anume Eduard Kraining, care dădea reprezentaţii de drame şi opere.

În cadrul orchestrei cânta şi un flautist talentat, Josef Ghebauer, care a rămas în Bucureşti, s-a însurat şi a deschis un magazin de muzică chiar în faţa Sălii Slătineanu.

După trupa lui Kraining a venit, în 1852, trupa lui Müller, apoi nenumărate alte trupe străine, foarte multe franţuzeşti, care erau de vodevil şi operetă, dar și italieneşti – de operă şi operă bufă, și nicio trupă românească.

Asta până în august 1851, când Matei Millo prezintă la Bucureşti, pe scena sălii Momolo, piesa în limba română „Baba Hârca”. Tot cu acest prilej, bucureştenii vedeau pentru prima oară cum arată un foc de artificii pe scenă.

A mai fost şi trupa lui Theodor Müler, care a jucat peste 60 de spectacole, având recuzită proprie şi orchestra dirijată de Ioan Wachmann. Şi tot la Teatrul Momolo și-a avut debutul și Costache Caragiale, primul director al Teatrului Naţional.

Cutremurul  din 1838

La 31 mai 1836, arhitectul oraşului, Faiser, constata pericolul reprezentat de teatru: „clădirile de scânduri sunt făcute foarte slabe, uşoare şi fără nici o legătură trainică, putând fi în primejdie în cazul unei furtuni sau din cauza unei adunări de oameni, care poate provoca surparea lor foarte lesne”, „putea lua foc de la vreo lampă sau orice altă sursă de iluminat”.

Așa că, o lună mai târziu, agia decide amplasarea în interior a una sau două tulumbe mici, dar şi a două mari, împreună cu oameni de pază. De asemenea, se interzicea aprinderea de ciubuce în toate spaţiile teatrului, iar iluminarea trebuia să fie cu lămpi şi nu cu lumânări.

La 11 ianuarie 1838, în timpul unui spectacol în care pe scenă se afla o trupă franţuzească, încăperea plină de public a început a se cutremura la propriu, așa cum o făcea, de altfel, întregul București.

S-au crăpat pereţii, s-a creat panică, iar lumea a prins a se înghesui către ieşire. Odată ieşiţi, oamenii au constatat că îi aştepta un ger cumplit de –11 grade Celsius. Şi dacă cei din sală, unde se pare că a fost și domnitorul, nu au avut prea mult de suferit din cauza cutremurului de 7,5 grade ce a lovit atunci Bucureștii, nu același lucru se putea spune despre mai multe clădiri din București, printre care și hanul „Sfântul Gheorghe”.

Teatrul Momolo va dăinui până când pe Podul Mogoşoaiei va fi ridicat Teatrul cel Mare, a cărui construcţie s-a desfăşurat între anii 1846 şi 1852, pe locul fostului han al lui Filaret.