Istoria restaurantelor cu autoservire, așa-numitele „împinge tava”. Primul a fost „barul automat” Colos

Istoria restaurantelor cu autoservire, așa-numitele „împinge tava”. Toate acestea erau unități de alimentație publică, destul de răspândite de altfel, mai ales spre sfârșitul epocii comuniste.

Originea tuturor acestor unități comerciale este înainte de război, prima astfel de unitate fiind „barul automat” Colos, deschis sub esplanada Cercului Militar

Istoria restaurantelor cu autoservire. Colosul anilor 1900

Primul local de acest gen a fost creat după model american, unde prin introducerea unor fise cumpărate la intrare, primeai un sandwich sau o băutură la alegere, sandwich-ul sosind pe o bandă rulantă verticală, iar pentru băutură – distribuită la o gură de umplere, se folosea o halbă sau un pahar.

În local se aflau mese și scaune la care cei prea grăbiți să intre într-un restaurant consumau produsele selectate.

Localul era decorat de arh. Jean Monda în stil Art Deco și mobilat „tubular” în stil Bauhaus. Deși la acea vreme era văzut drept o culme a modernității, fiind pomenit și de Eugen Ionesco, a dat rapid faliment, chiar dacă la un moment dat fuseseră introduși chelneri pentru cei prea comozi.

Ideea a fost mai apoi preluată de firma Herdan, care a inaugurat două astfel de baruri în blocul ARO și celălalt în pasajul Victoriei, pe trei niveluri la subsol, peste drum de Palatul Telefoanelor.

Ideea, preluată de comuniști

Comuniștii au preluat ideea, astfel că pe la începutul anilor ’60 s-a deschis un astfel de bufet automat la parterul blocului ARO, exact pe locul pe care fusese cel înființat de Herdan

Produsele se puteau consuma în picioare, la niște mese circulare cu picior tubular. Erau și 6 „automate” de distribuție a produselor, pe categorii, respectiv sandwich-uri, gustări, produse de patiserie, etc. și alte șase pentru bere și alte băuturi.

Fisele erau pe numere, funcție de produsul solicitat.

Prețurile, la nivel de 1960, erau : aperitive – 3 – 4 lei, sandwich-uri – 1,50 – 3 lei, produse de patiserie – 1,50- 3 lei, bere – 1,30 lei/250 ml, suc de roșii – 1 leu/200 ml, vin – 2,20/200 ml, sifon – 0,25 lei/200 ml, sirop cu sifon – 0,35 lei/200 ml, citronadă sau oranjadă – 1 leu/200 ml.

În local era și un automat de cafea, deservit de un barman. După un oarece succes inițial, în calitate de noutate în lumea ternă de după retragerea trupelor sovietice de ocupație, localul a fost practic ocupat de tot felul de indivizi dubioși, traficanți de bilete de cinema, șmenari și derbedei, care ocupau localul ca să se încălzească, fumând țigară de la țigară și eventual consumând doar bere, astfel că pe la începutul anilor ’70 localul a fost transformat în „restaurant cu autoservire”, exact ca cele de azi, așa-zisele „împinge-tava”.

Prețurile anilor 70

Ulterior, principalul „obiect de activitate” al „bufetului automat” fiind preluat de diverse dughene, amplasate strategic în locuri cu mare circulație și vad comercial, cea mai mare era la intrarea în pasajul Victoria, latura dinspre str. Academiei, ulterior și la ieșire, care preparau rapid sandwich-uri cu șuncă, folosind mai multe prese cu încălzire, dar și „aparate” pentru hotdogi.

Prin 1975, un sandwich era 2,50 lei, iar un hotdog 5 lei. De asemenea, pe la începutul anilor ’70 au fost amplasate două aparate automate de cafea, sirop și sifon (2 lei/1 leu/50 bani) de fabricație italiană – unul în fața cinematografului Patria, celălalt la ieșirea din Pasajul Victoria, latura dinspre Palatul Telefoanelor, la care s-a renunțat în câteva luni, fie datorită lipsei „consumabilelor” import vest, fie din cauza tentativelor repetate de spargere, vizând cutia cu „fise”.

Astfel că de pe la începutul anilor ’70, IAPL dispunea doar de unități cu autoservire.

Bufetele expres

Vechile zahanale la rândul lor au fost înlocuite cu așa-zisele „bufete expres”, care aveau o serie de preparate reci și calde, care erau servite direct „la ghișeu”, iar clientul le consuma rapid, în picioare, la una din mese.

Prețurile, dar și porțiile, erau ceva mai mici decât la restaurantele obișnuite. Cele mai cunoscute și frecventate astfel de localuri erau la parterul hotelului „Lido” – cred că avea bucătărie comună cu restaurantul hotelului, și Simplon, pe calea Victoriei nr. 31, vis-à-vis de Teatrul de Comedie, alături de magazinul „Lâna de Aur”.

Conceptul modern

Prin 1962, după inaugurarea Sălii Palatului și a complexului înconjurător compus din nouă blocuri P+9 plus unul „turn”, P+15, la parterul unuia din blocurile de pe str. Ion Câmpineanu, pe atunci str. 13 Decembrie, adresa de atunci este P-ța Sala Palatului, bl. 3, s-a deschis cel mai mare restaurant cu autoservire din țară, „Modern”, care  avea să rămână cel mai mare până în dec. ’89.

Apartamentele din blocurile menționate aveau bucătării minuscule, considerându-se probabil că locatarii vor mânca tocmai la acest restaurant.

Pe atunci era un concept extrem de modern, importat de la americani. La fel și complexul de blocuri, un ansamblu unic în România acelor ani, similar celor construite și în alte țări occidentale, cu o concepție urbanistică mai mult decât coerentă.

Autoservirea de la Inter

Un alt astfel de restaurant cu autoservire, poate la fel de mare, s-a deschis prin 1971 la nivelul -1 al Hotelului Intercontinental, primul și singurul hotel de 5 stele din România comunistă.

Evident că imediat a fost asaltat de toată „lumea bună” a Capitalei, astfel că era de bon-ton să mănânci duminica la self-service – așa i se spunea, normal! autoservirea era doar pentru șantieriști și muncitorime. În fond, nu era decât un restaurant cu autoservire, tot un „împinge-tava” – ceva mai curat poate decât media și cu produse preparate ceva mai atent, dar atât și nimic mai mult.

Împinge-tava în cartiere și la mare

La polul opus, la capitolul restaurante cu autoservire existau unități mai mici, răspândite prin tot orașul, de obicei în locurile cu mare vad comercial. Unul din cele mai mari era în Bucur-Obor, latura dinspre piață, la et. 1.

Cel mai mic era pe Calea Griviței nr. 123, aproape de intersecția cu str. Buzești. Mic e mult spus, era minuscul, cu doar două mese și galantar de 2 metri lungime. Nu avea nume, cred că se numea simplu – bufet autoservire, cei din zonă îi spuneau „La Jana”, probabil că așa se numea singura angajată, care era și bucătăreasă și vânzătoare.

Prețul era cam 15 lei – ciorbă + fel principal + desert.

Conceptul a fost dezvoltat și în stațiunile de la malul mării, autoservirile rămând multă vreme varianta tinerilor de a mânca ieftin și suficient.