Cum erau nunțile în România acum 100 de ani? Fetele de la țară se căsătoreau la 14-15 ani iar mireasa trebuia să aibă ”lada de zestre”

Românii au transformat dintotdeauna nunta într-un eveniment care atrăgea implicarea întregii comunități locale din care făceau parte, fiind considerate încă din cele mai vechi timpuri un fel de celebrări ale bunăstării. Cum erau nunțile în România acum 100 de ani?

În perioada interbelică, nunțile erau transformate în veritabile spectacole de obiceiuri şi tradiţii. În orașele importante, dar şi în mahalaua oraşelor respective, nunţile durau trei zile şi  trei nopţi, însă în familiile cu un statut social înalt, petrecerea dura o singură zi.

Cum erau nunțile în România acum 100 de ani? Darul  de nuntă și lada de zestre

Ca și în zilele noastre, darul de nuntă era menit pentru a ajuta proaspătul cuplu căsătorit să facă primii pași în viață.

La țară se ofereau în special grâne, animale (vaci, păsări, porci ) în timp ce cadourile de la nunțile de oraș erau de alt tip, în bani, veselă și alte obiecte decorative, dar  care prezentau și o oarecare utilitate în noua casă a tinerilor miri.

Tradiția satului românesc zice că mireasa trebuia să vină cu “lada de zestre” la noua casă, lada conținând o plapumă, perne, cuverturi etc.

Mirele avea casa ridicată în cele mai multe cazuri, primind ajutor din partea tinerei sale soții pentru a o termina (cu ajutorul vecinilor și a rudelor, desigur n.red.), desăvârșind astfel începutul căsniciei.

Fetele de la țară se măritau la 14-15 ani, cele de la oraș, după ce terminau pensionul

Vârsta căsătoriei era total diferită față de cea de acum. Dacă astăzi tinerii așteaptă cât mai mult până să facă marele pas, în perioada interbelică domnișoarele, în special, se căsătoreau la vârste mult mai fragede, începând cu vârsta de 12-13 ani, iar băieţii de la 17-18.

Dealtfel, recensământul din 1930 arată că în mediul rural 61,1% din totalul locuitorilor de peste 13 ani erau căsătoriţi, iar în mediul urban – 50,6%.

De regulă, fetele de la ţară erau deja căsătorite la 14-15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17-18 ani) sau a facultăţii (21-22 ani).

Băieţii de la ţară se căsătoreau, de regulă, înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la “liberare” aveau deja 1-2 copii.

Reguli clare

Un detaliu interesant îl reprezintă alianțele matrimoniale, care erau – de regulă – înfăptuite între tineri proveniți din medii similare, dacă  nu chiar identice. Era considerată o veritabilă dramă căsătoria dintre o fată de la țară și un avocat de la oraș, de exemplu, pentru familia avocatului. Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite.

Un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. În 1931 era în vigoare Legea pentru căsătoria militarilor.

Potrivit documentului, militarii se puteau căsători numai la 25 de ani şi numai având consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară. Pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare).

Reguli privind căsătoria existau şi în cazul preoţilor. Aceştia îşi puteau lega destinele numai cu aprobarea  Episcopiei şi se căsătoreau doar cu fete din familii înstărite şi cu conduită morală.

Ce era ”contractul de onorabilitate”

Se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze.

Certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale. De asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate.

După cum putem observa, nunțile românești din perioada interbelică reprezentau evenimente de importanță socială și economică, accentul fiind deseori pus pe avuție, în detrimentul sentimentelor, iar acest lucru rezultă și din obligațiile de ordin financiar pe care mirii și familiile lor trebuiau să le respecte.