Povestea Căii Victoriei din București. A fost primul drum din capitală pavat cu piatră cioplită

Povestea Căii Victoriei din București începe în vremea când Vodă Brâncoveanu avea să construiască o cale care ducea la palatul Mogoşoaia, numindu-şi edificiul în amintirea fostului proprietar al moşiei, boierul Mogoş. Cu timpul, Podul Mogoşoaiei – căci acesta i-a fost numele – a căpătat aspectul unui bazar oriental după ce au fost instalate tarabe unde se vindeau fel de fel de mărfuri.

Bârnele care podeau drumul le dădeau însă „de furcă” boierilor care se plimbau în caleşti.

Povestea Căii Victoriei din București. Poezia scrisă când a fost pavată cu piatră

În 1789, Podul Mogoşoaiei era mărginit de locuinţe boiereşti. Podit cu grinzi şi bârne, pe vreme rea le scotea peri albi bieţilor locuitori.

Henry Stahl redă cu măiestrie aspectul acelor străzi podite:

“Pentru ca să nu treacă caleştile boiereşti şi căruţele prin noroi, se aşternea de-a latul străzii nişte bârne, unele lângă altele, aşa încât toată strada era podită. De aceea străzile vechi se numeau Podul Mogoşoaiei, Podul Beilicului (…)”

Primul iniţiator al “aşternerii” cu piatră a străzilor Capitalei a fost Grigorie D. Ghica. În 1824 începe pavarea cu piatră a străzilor podite iniţial cu bârne, iar doi ani mai târziu se înfiinţează prima librărie bucureşteană, în palatul lui Dinicu Golescu.

În 1827, bârnele de pe Podul Mogoşoaiei sunt înlocuite cu piatră. N. T. Orăşanu publica în „Misterele mahalalelor” o poezie care făcea referire la această înfăptuire:

„Podul nostru cel de fală/ De minune nivelat
Cel dintâi în Capitală,/ Ce «se zice» că-i pavat,/ Pod de bunuri şi de răuri,
Dintre toate cel mai mare,/Câte pietre, atâtea gloduri,/ De-ar avea măcar trotuare!”

Primul trotuar din București

40 de ani mai târziu, a început pavajul străzilor cu piatră cioplită, în locul pietrelor de râu.

Au fost „bătute” cu granit porţiuni din Podul Mogoşoaiei, strada Doamnei, Lipscani, Academiei, Franceză, Germană (Smârdan).

În 1867, pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) se inaugurează singurul trotuar din Bucureşti, ce ducea până la Grădina Episcopiei (loc în care se află Ateneul Român).

Însă, oraşul de pe Dâmboviţa a avut şi alte drumuri de mare însemnătate precum Podul Beilicului (Şerban Vodă), Podul Caliţei sau Calicilor (Calea Rahovei), Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor).

Iosif Genille descria în cartea sa, cu o măiestrie desăvârşită, oraşul din perioada anilor 1830-1835.

„Bucureştii, această capitală frumoasă şi populată, de o figură ovală, după poziţie se află în centrul României, într-o graţioasă şi întinsă câmpie dintre râurile Dâmboviţa şi Colentina, a căror ţărmuri o înconjoară ca un frumos zid regulat de ’nalt, din toate părţile(…) La marginile oraşului se află o sprânceană încununată cu un şir de vii, grădini şi livezi, unde se află mânăstiri şi locuri frumoase, unde petrec oamenii pe timpul verii”.

Curațenia, marea problemă a orașului

Curăţenia reprezenta în Bucureşti o mare problemă. Mahalalele, străzile principale erau murdare, pline de băltoace şi noroi, iar vara se înota într-un nor de praf.

„Bucureştiul este un tezaur de frumuseţe pitorească şi istorică, este un diamant neşlefuit”, spunea jurnalistul.

Ideea sa este întărită de Victor Bilciurescu. Scriitorul redă în lucrarea „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” aspectul Capitalei care, în vechime, avea „ străzi strâmbe, fără nici o aliniere, fiindcă cetăţenii când îşi clădeau, îşi aşezau casele unde vreau şi cum vreau; unul ieşea cu doi-trei stânjeni în drum, altul se retrăgea tot cu atâţia sau cu mai puţin. (…) Iarna nu se ridica zăpada de pe străzi (…) S-ar fi revoltat proprietarii de grajduri ce îşi vedeau periclitată agregata perspectivă a săniuşului”.

Turmele de oi circulau în voie pe Podul Mogoşoaiei. Tot Bilciurescu redă acest episod absolut fantastic.

„ Lumea asista nescandalizată” la trecerea nesfârşitelor turme de oi „cu tot comboiul lor de baci, câini şi măgari”, lăsând în urmă un nor de praf. Trecătorii aşteptau liniştiţi să se depună colbul ca să traverseze strada, mai ales că, pe atunci, nu exista obiceiul stropitului străzilor.