Povestea Elvirei Godeanu, ducesa teatrului românesc. A luptat cu absența tatălui și cu depresia mamei și a strălucit pe scenă
Povestea Elvirei Godeanu a fost marcată de evenimente triste din copilărie. Despre frumoasa actriță s-a scris enorm în perioada ei de glorie, anume deceniile trei, patru și cinci ale secolului trecut.
Cu toate că atât copilăria, cât și adolescența i-au fost marcate de absența tatălui și de starea de depresie a mamei, o voință de fier și o rigoare venită, probabil, pe filiera genelor nemțești, au făcut-o să ajungă o mare stea a teatrului românesc.
Povestea Elvirei Godeanu. Marcată de abadon și de depresia mamei
Elvira Godeanu, celebra actriță a scenei bucureștene, dar și a primelor filme românești, s-a născut la Târgu-Jiu, pe 13 mai 1904, în familia unor mici industriași nemți. Mama sa era unul dintre cei cinci copii ai lui Iosif și Josephinei Visner, cei care dețineau o fabrică de bere pe malul Jiului.
Tatăl Elvirei, Constantin Glodeanu, medic veterinar și ziarist la „Epoca”, nu și-a asumat prea mult timp rolul de cap de familie. Plecat să locuiască la Galați, într-una din casele mamei Josefinei, tânărul cuplu nu a rezistat prea mult.
După nașterea Elvirei, deși a revenit în Târgu-Jiu cu soția și fiica sa, Constantin Glodeanu a continuat viața de petrecăreț, în detrimentul familiei. Imaginea tatălui care nu a mai apărut și pe care, de fapt, nu l-a cunoscut niciodată, a urmărit-o pe Elvira mereu, mai ales că și-a iubit mama enorm și a înțeles drama prin care a trecut aceasta, refuzând orice altă tentativă de mariaj.
Astfel, Elvira, care chiar din adolescență va alege să se numească Godeanu, a crescut în casa bunicilor săi de pe malul Jiului.
La 12 ani, Elvira vede prima piesă a unui teatru de operetă aflat în turneu la Târgu-Jiu.
După doar câțiva ani, Josefina Visner își ia fiica și pleacă din Târgu-Jiu pentru a scăpa de amintirea dureroasă a soțului care o părăsise. Au locuit o perioadă scurtă la Cărbunești, la una dintre surorile Josefinei, iar apoi s-au dus la Caracal.
Aici mama ei a fost secretară la un pension unde profesoară de franceză era o doamnă, Lilly Puricescu, absolventă de doctorat la Sorbona în greacă, sanscrită și latină. Grație acestei doamne, termină studiile liceale cu o solidă cultură generală.
”Aici voi juca eu”
În preajma anului 1921, cele două femei au luat hotărârea de a se stabili în București. Acesta a fost momentul de cotitură pentru viitoarea carieră a actriței. Trecând pe lângă Teatrul Național, i-a spus mamei: „Aici voi juca eu”.
Debutează în același an ca figurantă într-o piesă în care rolul principal era deținut de marea actriță Agata Bîrsescu. Datorită frumuseții deosebite, este remarcată repede. Primește primul rol în piesa „Fracul”, în care va juca alături de Mișu Fotino, tatăl actorului Mihai Fotino. A fost primul mare succes, după care destinul Elvirei Godeanu va marca o carieră în continuă ascensiune.
Elvira Godeanu:
„Am avut mult de suferit din cauza frumuseții. Talentului i-am adăugat perseverență și încăpățânare pentru a depăși frumosul”.
Ar fi putut fi o stea la Hollywood
Elvira Godeanu a locuit, pe rând, în câteva case din București, în Grădina Cișmigiu, la Șosea, până în anul 1930, când se mută pe strada Cosmonauților, la nr. 7.
Apartamentul va prinde contur după indicațiile artistei. De la împărțirea camerelor până la mobilier și tablouri, totul va purta amprenta personală a eleganței, rafinamentului și bunului gust. Era o perioadă la care se face mereu referire, între cele două războaie mondiale, și nu fără rost. Înflorire, viață lipsită de griji și acumulări materiale pentru toți cei care doreau să-și contureze o carieră.
La 1 iulie 1930 are loc premiera primului film sonor românesc în care rolul principal îl va deține Elvira Godeanu.
Lidia Radian: „
Au vrut s-o oprească în străinătate ca să facă film. Nu era căsătorită cu dl. Prager când vă spun eu, prin ‘34-’35, dar era atât de legată de mama dânsei încât nu a putut să facă această ruptură”.
Urmează ani de muncă intensă pentru Elvira Godeanu. Regizorii Gusti și Soare i-au călăuzit primii pași în teatru. Își studiază eleganța mersului, a gesturilor, intonația, ținuta vestimentară, însă mai presus de toate dovedește o disciplină de fier în tot ceea ce făcea. Timp de zece ani a lucrat cu marea actriță Marietta Sadova, de la care a învățat extrem de mult.
Între 1939 și 1949 a jucat la Teatrul din Sărindar sau Teatrul Mic. Părăsise Naționalul pentru că i se repartizau numai roluri de cochete.
Joacă în nenumărate piese: „Michelangelo”, „Cuibul de viespi”, „Trei crai de la răsărit”, „…Escu”, „Atrizii”.
Dar din repertoriul unei astfel de actrițe nu putea lipsi Caragiale. Coana Zoițica din „Scrisoarea pierdută” a fost cel mai longeviv personaj al Elvirei Godeanu, având peste 500 de reprezentații. A fost o răsfățată a presei și a publicului, îndrăgită de toți cei care au cunoscut-o.
În anul 1938 îl cunoaște pe Emil Prager, un renumit inginer constructor, alături de care va trăi până la moartea acestuia. Apartamentul lor din strada Cosmonauților va deveni locul de întâlnire pentru toți artiștii vremii.
Maria Simion, nepoată:
„Săptămânal veneau o serie de oameni deosebiți la masă. Aici am cunoscut-o pe doamna Bulandra, pe Maria Filotti, pe Marieta Sadova, pe Sică Alexandrescu, regizorul, Ion Șahighian, regizorul, Moni Ghelerter, o lume extraordinară, deosebită. Pe profesorul Dan Simonescu și Coca, soția lui, care povesteau despre foarte multe călătorii în străinătate, încât și eu mă simțeam că am călătorit prin toată lumea: acesta a fost profesorul de doctorat al domnului profesor Cârstoiu din Târgu-Jiu, și care îl cunoaște”.
Nu avea o zi anume de primire, după modelul burghez, însă în apartamentul de pe Cosmonauților se adunau marile nume ale scenei românești: George Vraca, Aura Buzescu, Mimi Botta, Marcel Anghelescu, cu care a jucat în «Scrisoarea pierdută» (originar din Rugi, Turcinești, după tată). În casa Elvirei Godeanu se discuta absolut tot, în afară de politică. Literatură, economie, tehnică, medicină, critică teatrală, călătorii și multe altele.
Despărțirea inexplicabilă
Actrița va fi admirată și apreciată indiferent de schimbările politice ale vremii. Cu toate acestea, momente dificile vor apărea chiar într-o perioadă de maximă creativitate.
Elvira Godeanu:
„Am trăit momente dramatice atunci când noi, artiștii Teatrului Național, societari, și mai târziu artiști ai poporului sau emeriți, am fost pensionați. Vă voi povesti cum: am fost invitați pe scena Teatrului Comedia de directorul Zaharia Stancu, care cred că n-avea nicio vină aici, că era ordin. Se găseau acolo doamna Aura Buzescu, Calboreanu, Bălțățeanu, Finteșteanu, Marcel Anghelescu, Antoniu, pe urmă veneam noi, femeile, eram eu, era Tanți Cocea, și mi se pare era și Jeana Popovici. A făcut un mic tur, așa, s-a uitat la noi și a spus: «De azi înainte, dumneavoastră nu mai faceți parte din Teatrul Național, veți fi pensionați». Și a început să ne întindă câte un plic la fiecare. Eu am încremenit, ne uitam unii la alții, nu înțelegeam, nu puteam să realizăm, chiar așa să fim trimiși acasă, ne-a strâns mâna, a plecat și am rămas, ieșind unul câte unul, abătuți, amărâți, unii s-au și îmbolnăvit, printre care am fost și eu… Și așa a fost această despărțire de Teatrul Național”.
Radu Beligan:
„Înconjurată de acei monștri sacri, care uluiau spectatorii cu arta lor incomparabilă, Elvira trona ca o regină. Cât de mult îi simt lipsa pe scena care are azi atâta nevoie de noblețe”.
Deși ziua de 3 septembrie 1991 a însemnat despărțirea de persoana Elvirei Godeanu, personalitatea actriței este mereu vie în memoria colegilor, prietenilor, în memoria teatrului românesc.
Ultima dorință a actriței, de a mai vizita o dată orașul copilăriei, nu s-a putut îndeplini.
Nici dorința de a înființa o companie de teatru nu s-a realizat, însă gorjenii, care nu au uitat că la începutul acestui veac o fată frumoasă pleca din Târgu Jiu să cucerească scenele Bucureștiului au denumit teatrul dramatic din localitate „Elvira Godeanu”.
